Pascal, săracul

 

„Mulțumirile orișicui sunt și ale mele, și cu atât mai vârtos sunt și ale mele durerile orișicui. ”

Încă din timpul tinerețelor sale învățase Pascal de la cineva aceste vorbe frumoase, și de aceea el era cu desăvârșire pătruns de gândul că durerile lui sunt ale tuturora și că orișicare e dator să-și deie silința de a le alina.

El și era însă în adevăr vrednic de compătimirea orișicui.

Nu-mplinise bine vârsta de cincisprezece anișori când nașul său, pe atunci vestitul comisar Pascal Riga, îl luase copist în cancelaria sa, și pe când alți băieți de seama lui alergau după fel de fel de ștrengării, el stetea ici căscând, colo ațipind în dosul mesei stropită de cerneală, mai tras de unul, mai împins de altul, mângăiet azi cu câte un bacșiș și mângâindu-se mâne cu vreo sfănțuială mai mult ori mai puțin bună.

Ar fi dus-o, săracul de el, numai pe gâfâite, câteodată chiar pe gemute dacă n-ar mai fi fost în lumea aceasta și țuiculița, pelinașul, fleica și vrăbioara ori mușchiul la frigare, care-i mai ușurează omului sarcina vieții.

Era om trecut de treizeci de ani când a ajuns, în sfârșit, să intre și el în rândul celor pricopsiți.

Murind adică nașul, i-a lăsat finului drept moștenire fără de sarcini căscioara sa din Delea Veche, dimpreună cu locul ei, peste optzeci metri în față și vreo patruzeci și cinci de metri în adâncime, mare frumuseță de pomăt, și pruni, și meri, și peri, și vișini, și cireși, și caiși, de toate bunătățile.

Tot atunci Pascal s-a făcut om așezat, luând în căsătorie pe cocoana Profira, o prietenă a răposatului, fată mare în cea mai frumoasă vârstă, trecută abia de patruzeci de ani.

Nu se poate spune dacă era ori nu vreo legătură între moștenire și căsătorie. Un lucru stetea însă mai presus de toată-ndoiala: că Pascal o nimerise de astă dată bine, căci cocoana Profira, pe lângă vârsta ei frumoasă, mai avea și tot ceea ce se cere pentru gospodări - mobilă, albituri, vase de bucătărie și de masă… și, mai presus de toate, o purtare de grijă la care Pascal nici din partea celei mai adevărate mume n-ar fi putut să se aștepte.

Se pomenise orfan în lume și perduse acum și pe nașul său, singurul razăm ce avea în lume: cocoana Profira îi era și mumă, și nașă, și soție, și soacră, căreia trebuia să-i deie socoteală despre fiecare gologan ce-a cheltuit și despre toată clipa petrecută departe de dânsa.

Celor căzuți în păcatul de a le scruta toate din fir în păr le place să spună că noi oamenii avem două feluri de caracter, fie adevărat, cum suntem fiecare prin sine însuși, lucrând după propriul său îndemn, fie empiric, cum nevoile de tot felul ale vieții și voința altora ne silesc să ne arătăm. Pascal, săracul de el, nu mai avea nici un fel de caracter: el era cum cocoana Profira ținea să și-l facă. Nu-i era însă rău să fie așa, căci, știindu-se cum era, în orișice păcat ar fi căzut, el nu se simțea vinovat de fapta sa și niciodată mustrări nu-și făcea.

An după an, peste douăzeci de ani deplini și lungi a trăit în starea aceasta de fericire turburată numai de mustrările ce-i făcea dânsa când se întâmpla să se întoarcă prea târziu acasă. Pacinică și liniștită, pe deplin fericită le era viața numai când o petreceau singuri, amândoi împreună. Țiind deci să-l vadă mereu cu fruntea senină, mai ales verile, în timpul zădufurilor înăbușitoare, ea făcea tot ce-i sta prin putință ca să-l scoată din Sodoma și Gomora de București și să-l ducă undeva la aer curat și la apă de izvor, unde-l avea mereu sub ochii ei.

Pascal, țiind seamă că dorințele ei au să fie și ale lui, nu se dedea-ndărăt și, ca să-i vie într-ajutor, vindea o părticică din locul și de altminteri prea mare al casei, iar după ce se sfârșeau banii luați pe el, vindea o altă părticică și iar alta, căc - de - cu el în groapă nu putea să-l ieie.

Deplină era fericirea câștigată cu prețul acesta, dar în același timp și scurtă, căci iar urmau zilele în care, el trebuia să alerge-n treburile sale și să vină pe ici, pe colo prea târziu. Dăinuitoare nu putea să le fie fericirea decât după ce dânsul, ieșit la „pensie”, putea să-și petreacă timpul după pofta inimii lui, deci și-a inimii ei, ceea ce era totuna.

Au venit, în sfârșit, și aceste zile, mai presus de toate binecuvântate.

E lucru mare să fii om în putere și în același timp și pensionar.

Abia acum își dedea Pascal seamă ce va să zică naș prevăzător, a căruia purtare de grijă se-ntinde departe, cu zeci de ani înainte.

El, om în floarea vieții, iară ea, deși ceva mai în vârstă, femeie matură, care știe să se îngrijească încât fir de păr cărunt în capul ei și zbârcitură-n obrazul ei rumen nu vedeai: abia acum se porneau pe trai bun.

Mai-nainte, când era nevoit să iasă-n fiecare zi la salahorie, cum îi plăcea să zică, ea-l peptena și-i potrivea cărarea, îi încheia gulerul frumos călcat și-i făcea funda cravatei, îl peria din toate părțile și-l însoțea până la portiță și se uita lung după el. Când se-ntâmpla ca el să-și pună fracul și jobenul și să-și încingă eșarpa pentru vreo paradă, ea era cuprinsă de un fel de fierbințeli și se ducea și ea la paradă, ca să-l vadă umblând de ici până colo ca un mare căpitan de oștiri.

Nu mai avea acum nevoie să-l pieptene nici să-i înnoade cravata, nici să-l perie, să-i scrobească gulerele și să i le calce, îmbrăcat în halatul lui, cu fesul în cap și cu târlicii-n picioare, el umbla de ici până colo, ori, tolănit pe divan, trăgea fumul ca un tabla-pașa din ciubuc, în vreme ce dânsa gătită-n capot, își bea țigaretele subțirele. Cățelușa Șerica stetea de pază la picioarele ei, iar motanul lui, Bursuc, ședea torcând pe umărul lui.

Diminețile venea băietul de la băcănia din colț, ca să-ntrebe ce are să le aducă de la grătar și dintr-ale băcăniei, iar peste puțin trecea pe la dânșii olteanul cu coșurile, ca să-și aleagă trufandale.

Ea mai păstrase din timpul acum depărtatelor ei tinerețe obiceiul de a avea totdeauna-n dulap rahat, zaharicale, tablete de ciocolată, smochine, curmale și stafide, iară el, ca să nu rămâie mai prejos, avea totdeauna pastramă, ghiudem, țârișori, când era sezonul, ba chiar și câte-o cutie de sardele.

Halatul lui și capotul ei acopereau rufăria zdrențuită, iară albiturile frumos spălate, bine-mpăturate și călcate cu lustru erau păstrate-n dulap, dimpreună cu hainele, bine scuturate și periate.

Îi mai rămăseseră lui Pascal douăzeci și unu de metri din cei peste optzeci. A mai vândut acum încă doisprezece, ca s-o poată duce-n toată lărgimea. Nouă metri erau destul și paradestul pentru ei amândoi.

Să tot trăiești și să nu te mai saturi de viață!

Răsplătite i se păreau lui Pascal cu vârf și-ndesat toate necazurile și multele amărăciuni ale celor patruzeci de ani de salahorie polițienească și răsplătite ar și fi fost dacă-n lumea aceasta n-ar fi lege nestrămutată că trecător e tot ceea ce intră-n ființă și că omul se naște pentru ca să poată muri.

S-a-ntâmplat adecă tocmai acum că Pascal, de atâta timp orfan, a rămas și văduv, om în adevăr lipsit de orișice razăm în lumea aceasta.

Ar mai fi fost oare cu putință ca el să nu se pătrundă de gândul că durerile lui sunt ale tuturora și că orișicare e dator să-și deie silința de a le alina?!

Pomenindu-se deodată singur, el nu mai știa ce să facă și-ncotro să apuce, dar nu-i rămânea decât să facă ceea ce neapărat trebuia și abia acum a ieșit la iveală firea lui cea adevărată, caracterul lui.

„Eu nu mai pot să trăiesc! Am să mor și eu, azi, mâine, în curând am neapărat să mor! ” își zicea el, cuprins de simțământul că nu e-n stare să ieie asupra sa răspunderea pentru propriul său fel de a fi și era hotărât să-și facă testamentul ca să se știe lămurit cui lasă casa cu locul ei și cu cele ce se aflau în ea.

Deocamdată avea să facă-nmormântarea scumpei răposate.

Mare dandana… Supărări peste supărări!

Nici nu-și dăduse încă moarta bine sufletul, și-au început să deie năvală babele din vecini; unele, ca s-o bocească, altele, ca s-o scalde și s-o gătească, iar altele, ca să-i deie îndrumări, ce anume are să facă de ochii lumii, toate ca să ieie parte la durerea lui și să capete drept semn de vecinică pomenire câte ceva din cele rămase de la răposata.

Peste puțin au început să vie și câte-o rudă depărtată și câte-o prietenă din copilărie, iară Pascal, de ochii lumii, trebuia să le între tuturora-n voie.

Era zăpăcit de-i venea să-și smulgă părul din cap când s-a pomenit cu stăpânul cioclilor de la pompele funebre, care a venit să-i spună că are să-și cumpere fără de-ntârziere loc la cimitir și să ieie înțelegere-n ceea ce privește înmormântarea, coșciug, dric, decor funebru, lumânări de tot felul, popi și dascăli, colivă și celelalte, toate celelalte. Îi venea să-și ieie lumea-n cap și să se ducă încât să i se peardă urma, dar de ochii lumii trebuia să rămâie și să le facă ori să le suferă toate.

Mai era apoi Sevasta, verișoara, Clio și Olimpia, nepoatele, și Smaranda, buna, foarte bună, de tot bună prietenă a răposatei. Buna rânduială cerea ca el să le cumpere haine de doliu și tot ceea ce se mai cuvenea…

- Și asta?! a suspinat Pascal, dar de ochii lumii s-a supus.

Tot nu era însă destul nici atât.

Un om care a întrat băiat de cincisprezece ani în poliție și-a făcut peri cărunți ca polițai are mulți prieteni și multe cunoștințe bune. Tot de ochii lumii avea să-i poftească la pomană, căci toți luau parte la durerea lui.

„O, scumpa și neuitata mea! zicea Pascal în gândul lui. Ușor a fost pentru tine să mori, dar greu afară din cale e pentru mine să te văd înmormântată! ”

A făcut însă și pomana după rânduiala stabilită de cucoana Smaranda, care se pricepea la de aceste:

Țuică binecuvântată de preot, cu măsline și bucățele de prescură;

Borș cu perișoare;

Sărmăluțe cu smântână, cu vin negru;

Pilaf cu pui, vin alb de Drăgășani;

Friptură de berbec.;

Colivă.

Pascal se uită la meseni, ferbea-n el și se cătrănea văzându-i cum îmbucă cu toții ca niște haple, mâncând cu nesațiu cu toții dintr-ale lui cum n-ar fi mâncat nici unul dintr-ale sale.

I se păreau niște potrivnici nemiloși, care se potrivesc între dânșii puindu-se-npotriva lui.

Dar în lumea aceasta nu e nimic dăinuitor. Pe când unele intră-n ființă, altele se strecoară prin ființă și iar altele ies din ființă. Cele rele trec și ele întocmai ca cele bune, și Pascal a scăpat, în sfârșit, și de grelele încercări ale înmormântărei. Putea acum să-și facă, precum avuse de gând, testamentul, pentru ca nu cumva să-l găsească nepregătit moartea-n gândul lui foarte apropiată.

Abia acum a ajuns însă să-și dea seama că e lucru foarte greu să-ți faci testamentul.

Se-ncredințase cât de mult se iubesc oamenii între dânșii, cum unii iau parte la durerile altora și cum fiecare îi sare într-ajutor nu numai de-aproapelui său, ci până chiar și celui mai depărtat. Țiind deci seamă de aceasta, el trebuia să se gândească bine mai înainte de a-și scrie testamentul, să-și facă inventarul avutului și să chibzuiască bine cui ce dă, pentru ca să nu jignească pe unii, dându-le prea puțin altora.

A stat omul pe gânduri, s-a plimbat în sus și în jos prin casă, și iar a stat pe gânduri, iar s-a plimbat prin casă, până ce 1-a răpus foamea.

Scotocind apoi, ca orișice om flămând, prin dulapuri, a dat peste o rămășiță de pomană și a început să mănânce cu poftă, parcă n-ar fi mâncat dintr-ale sale, ci în socoteala altora, mai întâi o bucățică de friptură, apoi câteva îmbucături de pilaf și la sfârșit o sarma, două, trei, patru sarmale, și peste ele câteva pahare cu țuică, apoi câteva pahare de vin.

Luminat acum asupra rostului celui adevărat al lucrurilor din lume, el s-a înduioșat de-i venea să plângă.

„Auzi d-ta, lume ticăloasă! Afurisită lume! își zicea. Să dau eu banii mei pentru lucruri pe care le bagi în pământ ori le mistui în flacără! Câte mâncăruri gustoase și băuturi bune mi-aș fi cumpărat eu pe banii aceia! ”

Cu gândul acesta a fost răpus de somn, cum fusese mai înainte răpus de foame. Și e lucru știut că omul care mănâncă cu poftă, bea bine și doarme dulce se deșteaptă voios, iar la voie bună omul e ispitit și de porniri bune, și de rele îndemnuri, după cum se nimerește.

Stătea Pascal șezând la marginea patului și se scărpina din când în când în dosul urechii.

Nu mai știa, parcă, de ce adică are să-și facă el testamentul.

„Și cum rămân - își zice - dacă mi s-ar întâmpla nenorocirea ca să nu mor atât de curând cum se cuvine?! ”

Parcă un demon îl ispitea, șoptindu-i la ureche că el n-a trăit încă, ci abia de aici înainte are să trăiască.

Așa cum se simțea acum, după ce a mâncat, a băut și a dormit bine, el era pornit mai mult spre viață decât spre moarte. Era, dacă e vorba, om în toată puterea. Răposata, care era cu zece ani mai în vârstă decât dânsul, n-avea nici peri cărunți în cap, nici zbârcituri în față. Cu atât mai vârtos n-avea el, care era cu zece ani mai tânăr. Zece ani mai în vârstă ea și zece ani mai tânăr el fa - zece și zec - douăzeci.

Se ivea de la sine gândul de a se căsători din nou, luându-și soție cu douăzeci de ani mai tânără decât dânsul. Păcat ar fi fost să n-aibă cui lăsa bunătatea de pensiune ce i se cuvenea după o slujbă urmată cu credință timp de patruzeci de ani lungi și grei.

Da! El trebuia fără doar și poate să se gândească bine mai înainte de a-și face testamentul.

Deocamdată se căia, mereu se căia că a vândut cea din urmă părticică din locul casei și banii luați i-a cheltuit când cu înmormântarea.

Cum rămânea însă cu ochii lumii?

De ochii lumii el era cel mai nenorocit dintre toți văduvii.

Să vi-l închipuiți cum era, om mărunțel și cam crăcănat, oacheș și cu barba-n cioc, îmbrăcat în cel mai adânc doliu: ghete negre, pantaloni negri, jiletcă neagră, plastron negru, manșete negre, cravată neagră, guler negru, clacul cel negru, mănuși negre, batistă neagră, toate negre drept dovadă despre cea mai neagră suferință. Nu-i vorba, ochii i se furișau când la dreapta, când la stânga și gândurile zburau la fel de fel de drăcii, dar el își urma drumul smerit și cu capul plecat pe deplin încredințat că toți trecătorii pe care-i întâlnea se uită cuprinși de-nduioșare după el și-și zic:

„Iată, acesta e Pascal, săracul, nu numai orfan încă din timpul copilăriei, ci văduv la cea mai frumoasă vârstă. Săriți să-l mângâiați. ”

Nu sărea, ce-i drept, nimeni, căci oamenii sunt sfiicioși; el era însă hotărât să nu lepede niciodată doliul, căci nu mai era nevoie să i se spele manșete, cămeși și gulere, nici mai ales să i se scrobească și să i se calce, și astfel scotea ceva din carnetele banilor cheltuiți cu-nmormântarea.

Ca să scoată și câteva din capete, el trecea pe la cei ce mâncaseră cu atâta poftă la pomană. Lasă că pretutindeni lua cel puțin dulceață și cafea, pe aiurea chiar și câte o țuică ori câte un pahar cu vin cu ceva pe deasupra, dar el mai știa să-și facă și altfel treburile.

Se ducea, a bunăoară, la cocoana Smaranda și sta și sta uitându-se mai în tavan, mai țintă la pământ și oftând din când în când, până ce vedea că stăpâna casei, femeie dulce la fire și prietenă duioasă, începea să suspine și ea.

- Nu știu ce-o să se aleagă de mine, zicea apoi Pascal, vorbind pe tânguite. Nu mai pot! Mă prăpădesc. E la noi în curte un soc. Când mă uit la el, mă podidesc lacrămile, când îmi aduc aminte cum îi aduna răposta florile, ca să le usuce și să-mi fiarbă ceai în timpul iernii, când aveam guturai.

Cocoana Smaranda ștergea o lacrimă.

- Tot așa mă podidesc lacrimile - urmă el - când văd cei doi corcoduși, din care aduna corcodușele verzi ca să-mi acrească borșul după plac. Nu se gândea Profira, săraca, decât să-mi îndulcească viața, să-mi pună cea mai bună bucățică la o parte, să-mi gătească toate trufandalele… Nu… aceste sunt lucruri care nu se pot uita!

- Trec, toate trec! zicea cocoana Smaranda ștergând una după alta două lacrimi.

- Nu, stăruia dânsul cu desăvârșire muiat. Sunt grozave serile, mai ales cele cu lună plină. Știi prea bine că locul casei noastre s-a-ngustat încetul cu încetul, încât azi pare de tot adânc, peste patruzeci și cinci de metri pe numai nouă. Tot a mai rămas încă câte ceva din pomătul odinioară atât de frumos: câțiva corcoduși, doi zarzări, un cais, un vișin, nucul din fund, iar mai departe câte un soc, câte un salcâm, tufișuri de oțetari, cum s-a nimerit să răsară din semințele aduse de vânt. Printre toate cresc apoi bălării, ici urzici, colo cucută-naltă, mai departe bozii, brusturi, câte un laur, pelin… Eu stau singur-singurel în fața casei, care se află cam la mijloc, și orișiunde mă uit, o văd parcă pe dânsa purtând grije de toate. Când trece cineva pe uliță, prin fața portiței, eu pe dânsa o zăresc. Sus, pe cerul plin de stele strălucitoare, se ivește luna și-și revarsă lumina asupra celor de dimprejurul meu, iară jos adie vântul răcoritor, puind în mișcare pomi, copaci și bălării. În umbrele mișcate eu pe ea și iar pe ea o văd, încât îmi vine să fug. Întru-n casă: ea mă privește parcă în prag, cum mă privea odinioară. Vreau să trec la stânga, în salonașul plin de cele rămase de la dânsa, și nu îndrăznesc. Trec la dreapta, în iatac, unde ne sunt paturile și dulapurile cu haine și cele cu fel de fel de albituri. Fug mai departe în odaia de lângă bucătăric, unde aveam sufrageria, cu toate ale ei. Nu! eu nu mai pot să trăiesc, simt că-mi este apropiat, de tot apropiat sfârșitul, și viuă îngrijare mă cuprinde când mă întreb: Cui o să rămână, în paza cui o să las cele multe, scumpe și frumoase pe care le-a lăsat dânsa?!

Cocoana Smaranda, care știa prea bine cât de multe, de scumpe și de frumoase sunt aceste, se simțea răpusă și, ca să-i deie îndrumare și să-i vie într-ajutor, îl pofti la masă.

Pascal, care știa că om pe om n-are să se jignească, a intrat în voile bunei prietene a scumpei răposate și s-a supus, gata de a mânca cu aceeași poftă ca cocoana Smaranda la pomană.

Când poftești apoi pe cineva la masă, porți de grijă și pentru mâncări ceva mai bune, și când adaugi un tacâm, sporești și mâncările cu un fel. Pentru ca să fie deci totdeauna pregătită, a rămas ca duminicile Pascal să ieie masa la cocoana Smaranda.

El s-a supus și la aceasta.

Tot așa a pățit-o apoi și cu cocoana Sevasta, care ținea cu orice preț să-l aibe toate joile la masă.

Mai erau cele două nepoate: Clio și Olimpia, de care nu putea să scape, iar vinerile trecea pe la metocul mănăstirii Cernica, unde-l avea bun prieten pe ieromonahul Pahomie. Era zi de post adecă, și buna rânduială cerea să ieie masa dimpreună cu cel mai cuvios dintre părinți.

Aceste nu erau decât începuturi.

Un om care și-a făcut anii de pensiune în poliție are, precum știm, mulți prieteni și încă mai mulți cunoscuți, se pricepe la multe treburi și știe să umble pe toate drumurile.

Dacă i se-ntâmpla vreunuia să aibă vreo treabă pe la primărie, pe la percepțiune, pe la prefectură ori pe la orișicare altă diregătorie, alerga Pascal și-i punea treburile la cale mai bine decât orișicine.

Dacă vreun altul era nevoit să se mute, Pascal alerga să-i caute locuință.

Dacă iară altul căuta o slugă, Pascal i-o găsea.

Dacă aveai ceva de vânzare ori voiai să cumperi ceva, n-aveai nevoie să plătești anunțuri la Universul, căci Pascal era bun și pentru așa ceva.

În același timp el avea catastiful lui, în care îi erau trecuți toți prietenii și toți cunoscuții mai cumsecade, când își au ziua onomastică ori aniversarea nașterei ori a căsătoriei, și-n largul cerc al cunoștințelor lui, nici botez, nici logodnă, nici nuntă, nici mai ales pomană fără de dânsul nu era cu putință.

Era fără de margini iubirea lui de oameni și de aceea alerga fără de răgaz, și azi și mâne, ca să le vie altora într-ajutor. E apoi o cestiune de bun-simț să-i cauți pe oameni când poți să-i găsești acasă, deci asupra mesei, căci atunci tot omul de treabă se-ntoarce la căminul său. Și nu era el omul morocănos și necruțător care răspunde: „Nu! ” când i se zice „Să ne foci cinstea de a sta cu noi la masă”. Pe aceia pe care îi iubești îi și cinstești. Dacă alerga deci pentru doi mânca pentru trei.

Tot smerit ca dintru început, tot văduv nemângâiat, tot gata să moară îndată ce-i va sosi ceasul, el o ducea de azi pe mâne, ostănind mereu de dragul altora, om de bună-credință, care e cu desăvârșire hotărât să lase după ce va fi murit tot ceea ce-i va fi rămas din cele ce i-au lăsat nașul său și scumpa sa soție.

Când?! Aceasta nu atârna de dânsul.

Aștepta doară și el să scape de zbuciumul acestei lumi, și câtă vreme nu i se făcea parte la mângâierea aceasta, nu-i rămânea decât să-și caute mulțumirea alinând suferințele altora.

Diminețile se scula pe la șase, ba în timpul verii chiar înainte de cinci, punea halatul ca în timpurile fericite, își făcea cafeluța și bea, tot ca în timpurile fericite, cafea și ciubuc. Trecea apoi la dulapul cu proviziuni, care era și acum plin de toate bunătățile, rahat de Sira, zaharicale și bomboane, stafide, smochine și curmale, icre, sardele și pește marinat, ghiuden, pastramă și șuncă, tot ceea ce-i dorea inima și-i reamintea pe scumpa lui răposată. I se cuveneau toate omului care ostănea atât de mult din iubire către alții, și până pe la zece, când ieșea la munca zilei, el era al său și numai al său.

Nu mai era ispitit și acum de gândul de a se căsători. Prost ar fi fost dacă ar fi intrat, așa zicea el, slugă, care nu primește, ci plătește simbrie. Iar dacă ar fi venit așa, pe neașteptate, cineva să-l vadă, el ar fi încuiat dulapul, s-ar fi șters pe buze și ar fi început să geamă, ca orișice om rămas singur pe lume, singur și lipsit de orișice razăm.

Mai era și că-i lucru urât să stai singur în casă pustie. Nici că s-ar fi putut zice că n-are cuvinte de a geme.

Cine-i așternea, adecă, patul? El însuși!

Cine-i mătura prin casă și-i ștergea praful? El însuși! O făcea o dată pe săptămână, dar o făcea!

Cine-i curăța ghetele și-i peria hainele? El însuși!

Cine-i spăla ciorapi, batiste și gulere? El însuși!

Plastronul negru, cravata neagră, gulerul negru și manșetele negre îi veneau, ce-i drept, într-ajutor. Când era însă la mijloc vreo nuntă ori vreo logodnă el își călca pe inimă și de dragul celor cu pricina se lepăda de doliu.

El era în adevăr singur în lume și lipsit de orișice razăm. Bunătatea inimii lui le covârșea însă toate și-l ajuta să răzbească.

Într-una din zile, alergând ca de obicei în treburile altora, a întâlnit în calea lui pe Leanca, o femeie de vreo treizeci și doi de ani, voinică și sprintenă, care venea din când în când să-i spele răposatei.

- Bună ziua!

- Sărut mâna!

- Ce mai faci?

- Iacă bine.

Din vorbă în vorbă Pascal a aflat că Leanca trăiește spălând pentru unii acasă la ei, pentru alții acasă la ea, unde plătește chirie treizeci și doi lei pe lună, și că mai avea și un copil de vreo cinci anișori. Dac-ar fi întrebat-o cine-i tata copilului, n-ar fi fost în stare să dea răspuns căci nu semăna bietul cu nici unul dintre cei ce ar fi putut să-i fie tată. Tot iubirea de oameni era și aici la mijloc.

- E păcat, Leanco! mare păcat! a zis Pascal. Treizeci și doi lei sunt bani mulți în vremea de azi. De ce să-i plătești când mai ai și copil… Uite! La mine stă goală bucătăria și odaia în care ne aveam sufrageria când trăia răposata. Mai sunt și copaci de care-ți poți lega frânghiile pentru întinsul rufelor. De ce să plătești chirie când n-ai nevoie?!

Leanca-l știa pe Pascal mare bunătate de om, dar la aceasta tot nu s-ar fi așteptat. De! Nenorocirea îndulcește peste măsură firea omenească.

S-a mutat Leanca! Ar fi fost oare cu putință să nu se mute?!

Abia de aici înainte a ajuns să cunoască în toată întinderea ei iubirea de oameni a lui Pascal.

Știind adecă prea bine că părinții au slăbiciune pentru copiii lor, iar copiii au slăbiciune pentru zaharicale, Pascal, căruia nu-i lipsea niciodată din dulap zaharicalele, lua totdeauna câteva și-n buzunar - pentru copiii părinților. Era deci iubit de copii, prin urmare și de părinții acestora. Copil era și băietul făr’ de tată pe care îl adusese Leanca-n casă.

- Ce vrei, Leancă? a zis el când aceasta i-a mulțumit. Tu știi că eu parte de copii n-am avut, n-am pe nimeni în lume și mă întreb în fiecare zi cui o să-i las ceea ce mi-a rămas de la alții. Slăbiciuni omenești…

„Ce-ar fi adecă dacă m-aș pomeni că și-l face moștenitor! ” și-a zis Leanca, și dacă ea avea casă fără chirie, el și-a făcut slugă fără simbrie.

Când el a început să-și aștearnă patul și să măture prin casă, ea 1-a dat la o parte și-a măturat ea și prin tindă, ba chiar și prin fața casei.

- Bine, Leanco, nu vreau să te supăr: să-ți faci plăcerea! a zis el.

Altă dată el voia să-și curețe ghetele și să-și perie hainele. Dânsa i-a luat din mână peria, și el iar i-a făcut pe plac.

Dar altă dată ea nu 1-a lăsat să-și spele ce avea de spălat și el s-a supus. I-a dat în cele din urmă voie până chiar și să curețe bălăriile din curte, ca să-și poată întinde mai ușor sforile pentru uscatul rufelor.

Știind cât de dulce e mulțumirea de a osteni de dragul altora, el nu era în stare s-o lipsească de mulțumirea aceasta, care i se cuvine orișicărui muritor.

Iar altă dată el a început să se plângă că îl doare și-l junghie prin toate încheieturile. Om tânăr nu mai era, și la o vârstă oarecare tot insul simte că îi scârțâie mai ici, mai colo câte ceva.

- Să-mi cauți, Leanco, o babă, ca să mă tragă, căci sufăr rău de tot în toate mădulările, a zis el tot gemând.

- Ce să mai caut baba?! a răspuns ea. La așa ceva mă pricep eu mai bine decât toate babele.

El s-a supus și de astă dată, căci nu-l ierta firea s-o jignească.

De! E fiecare cum îl iartă puterile.

Oamenii care sunt cum trebuie să fie rar de tot se ivesc și umblă cu capul ridicat, de-i vezi de la mari depărtări. Pascal, om cum oamenii în aievea sunt, se strecura pitiș pe încâlcitele cărări ale vieții și căuta să răzbească, dându-și silința să le fie tuturora pe plac.

Mărunt și cam crăcănat, cum îl știm, el mai era, săracul, și din ce în ce mai plecat din spinare și cu barba în cioc din ce în ce mai căruntă, cu obrazul din ce în ce mai plin de zbârcituri și cu ochii din ce în ce mai strânși, smerit când trecea de-a lungul uliților, smerit când le făcea altora cinstea de a lua masa cu dânșii, smerit și blajin la zile onomastice, la nunți și la pomeni, dulce la fire chiar și față cu Leanca și pornit spre răzvrătire numai când la primărie, pe la perceptorat, pe la prefectură ori pe la vreo altă diregătorie umbla în treburile altora.

Știindu-și ani de zile de-a rândul mereu apropiată moartea, el și-a făcut atât inventarul, cât și conceptul de testament, în care făcea mereu schimbări, după cum îi erau visurile și după cum i se păreau purtările oamenilor.

Suflet bun și stăpânit de gând curat, el era hotărât ca în clipa morții să se lepede de toate cele pământești și nu cerea decât ca ceilalți să-i îndulcească până atunci viața.