Pastel profan

 

lui Damian Stănoiu

Pălmuiți de vânturi
Și scuipați de ploi,
Sfinții de pe zidul mănăstirii
Dezbrăcatu-s-au de-odăjdii
Și-au rămas aproape goi,
Ca Isus Cristos în clipa răstignirii...

În pridvorul mănăstirii e noroi
(Fiindcă maicile nu umblă cu galoși),
Și de-atâtea câmpenești cucernicii
Sfinții par sătui...
Și somnoroși,
Cască-n ritmul Sfintei Liturghii...

Lângă zidul mănăstirii e-ngropat
Un curtean ucis de Vodă, pentr-o jupâniță,
Cam prin „una mie șase sute” ― leat ―
Când Muntenia era voievodat,
Și curtenii toți, boieri de viță...

Restul peisajului:
Urzici
Pentru postul Paștilor, ce-ncepe mâine...
Iar de la fereastra plină de zambile
Albe,
Roze
Și liliachii,
Starița face morală unui câine,
Care persecută bietele pisici
Și s-ascunde noaptea prin... chilii...