Patmos/VI. De ce atâtea priviri?

 

Peste râul strălucind de frumusețea brună sau blondă a femeilor
Când soarele își împarte cele din urmă raze.
Și tu, cetate care te rupi în aburi peste trestii ca o rață sălbatecă
Cu străzile – oficiind începutul de noapte
Peste munții care își înalță în sufletul nostru crestele lor albastre
Peste mările care spumegă cu vuiet de scoici în vocile noastre,
Cetate poposită cu ancorele grele
Cu pânzele de corăbii sau de circuri
Cetate ca o uriașă pasăre antediluviană venită
Din apele defuncte până la spaima noastră
Și turlele se umplu de zbor ca de-o funingine
Și cei treizeci de ani ai mei se amestecă în băutura de silex a trotuarului.

Din ce fântână moartă din ce cratere stinse
Pâcla aceasta groasă de oameni ajunge până la mine?
Mulțime neîntreruptă prin roțile mari ale amurgului.
Alunecând pe dinaintea ochilor și ferestrelor mele
Mulțime aceeași pe podurile întunecate
În tribunele funeraliilor sau ale serbărilor populare,
La cursele de cai tâmplele mele au scăpărat sub atingerea suavă a copitelor,
În iarmaroace mi-am încercat puterea cu buzdugane stelare.
Am fost pretutindeni tânărul fericit, răzând,
Sau profetul deslușind semne
Omul răsucit pe rug între lemne
Aievea, arătare sau gând.

Dar acum cu iubita de mână
Prin valul de oameni pe marea cenușie
A străzilor. Ne oprim la micul negustor de castane
Privim afișul în culori care ne cheamă
Spre o altă dragoste venită dintr-o închipuire.
Pe urmă trupurile ca niște haine rămân mototolite pe fotolii
Și ființele noastre într-o goană tinerească
Străbat sala cinematografului se regăsesc se scufundă
În imensul ecran de muzici.

Timpul și spațiul albesc departe ca niște resturi ale iernii defuncte
Vieți adâncite în oceanul de pânză
Nu mai privim ci suntem noi înșine
Care surâdem stafiilor noastre din sală:
Iată-mă pe mine, cuceritorul de femei,
Cântărețul care las toate pădurile să se umfle în pieptul meu ca niște coviltire,
Prințul generos restabilind cumpăna dreptății
Luptătorul făcând să triumfe inima lui bună.

Dar cum te-ai apropiat deodată iarăși de fruntea mea,
Insulă-Nălucă?
Eram în sala obscură ca într-o crisalidă a liniștii,
Din vocea mea, venită, de-acolo de pe pânză
Se desfăceau atâtea acorduri
Dar deodată prin peretele permeabil
Te-ai apropiat iarăși de fruntea mea, Insulă-Nălucă,
Era din nou, ca presimțirea unui zbor greu
Ghiceam în sânge vuietul pe care-l face un avion încă invizibil
Sau zgomotul nedefinit, în membre, care precede un cutremur.
Pasăre cu pieptul de ulei
Cu aripile de camfor
Era o prevestire
Sau numai, asemeni cu o clipă trăită altădată,
O amintire care aduce în coaste,
O sfârșeală dulce.

Insulă-Nălucă
Dădea târcoale în jurul capului meu
Hei, unde sunteți voi?
Nimeni nu mai răspunde?

Prin spărtura din zid lumina trece ca o iedere ciudată
Hei, voi nu vedeți Insula,
Și fluviile fierbinți care pornesc din mine
Scăldau copacii de brumă, animalele de crepuscul.

Prin ce lentilă deslușeam acele figuri nedefinite?
Prietenii pluteau în sângele din acvariu,
Un soare de bronz
Și un gust amar, de anotimpuri, răsucit în cerul gurii.

Ființe cunoscute apăreau fără să le pot spune pe nume
Un gest, un strigăt rămânea ca o ușă prăbușită,
Erau și vechi ziduri de cetate
Cu gușterii și ierburile uscate luându-se la întrecere până la setea noastră.

Insulă mai mare decât o lacrimă,
Și cine îmi face semne, mă cheamă să mă sui
Pe blana de urs sură, a insulei, a iernei
Prietenul, de este, va-ntoarce fața lui
Ca o răcoare crinul tăiat pe fața pernei.

Și, lebede, aceste reci zvonuri înspre tâmplă
Sau insulă-amibă cu margini neprecise
Acum sau altădată, când buzele se-ntâmplă
S-atingă nevăzute-n somn florile ucise.

Peste lumina mare căzută-n vocea mea
Ca un luceafăr făcând un arc larg în esofagul nopții,
Mai răzbătea chemarea din Insula-Nălucă:
Mi-a dat târcoale, m-a invitat spre călătoria de umbre
Și-acum se depărtează asemeni zilei clare în boabele de struguri.

Dar unde voi găsi zăpada estivală
Care spălându-ne obrajii va face să apară
Doi ochi luminoși sub fruntea noastră?

Zăpadă dătătoare de ochi.
Până ce Septembre își sună uneltele stelelor căzătoare.
Și marea țipă cu zborul aproape de pământ ca un cârd de gâște.

Să plec de-aici cu gândul plin de arome ca o pâine,
Printre cirezile de cai sălbateci ai acestei solitudini.
Cu buzunarele pline de fiolele farmaceutice ale anotimpului.

Nu va fi mantia căzută de pe umerii mei
Sau umbra care își așteaptă pe țărm
Marinarul credincios la întoarcerea de pe mări:
Nu va fi poate fata tânără ispitindu-mă pe un bulevard lăturalnic,
Frânturi metamorfoze din Insula-Nălucă
Sau cea din urmă sirenă gemând pe nava scufundată a cinematografului.

Singur printre aburii răsuciți peste mahalalele narcotizate,
Insulă urcată la suprafață din adâncimea oglinzilor,
Sau smulsă ca o mărturisire din adâncimea oglinzilor,
Insulă, cântec apoi căzut în noi
Lângă toate șoselele răsucite pe fulgere,
Lângă focurile roșii de tabără din sângele nostru
Insulă, asemeni cu vălul unui nor
Trecându-mi peste tâmplă ca peste o arătură.