XII.
de Ilarie Voronca
Patmos

lui Roger Vailland

37147XII. — PatmosIlarie Voronca

   Într-un rădvan din alte timpuri deasupra orașului. De unde ai luat malakoful tău ca un clopot sunând ora unor ospețe, dispărute? Gulerul meu larg, cu dantela răsfrântă peste reverul din pluș lustruit trage o dâră albă prin această plutire. Mă plec, apariție, înstre părul tău fluturat. „Paloma e numele meu”, îmi șoptești, „Paloma” rostesc eu și e atâta lumină deodată în vocile noastre împletite. Fâșii de nori subțiri ca niște cârduri de porumbei se țin după noi. Să le aruncăm semințe toate silabele nosatre de mirare de întâlnire. Și o adiere risipește cântecul nostru ca un fum. Caleașca ne duce până la porțile parcului. Am trecut ușori în miresmele dinăuntru. Tei, salcâmi, tei. Crengi tăcute, bătrâne. Am salutat înfiorați fantomele de copaci venite cu puhoaiele primăverii. Amintirea mea e în munți lângă buciumul sfărâmat de stânci. Sau e între turmele de oglinzi migrând înspre oceane. Nisiparul timpului oprit aici. Pe balanțe de liniște foarte fine, cad cuvintele noastre. Alei golite de preumblări. Singuri între copacii din ce în ce mai înalți. Pe potecile mai stufoase, mai pline de taine. Noapte cu obrazul palid lipit de obrajii noștri, nici un flaut, nici un cuvânt nu ne atinge buzele.
   Deodată, în poiana minusculă cu iarba netezită în tăcerea și în lumina foarte scăzută, neîndoielnic eternă, cerul e atât de aproape încât ne doare chiar apăsarea lui pe frunte.
   Repede ne încleștăm pe pământul reavăn. Un tâlhar ar putea să ne măcelărească, să ne amestece gurile, părul, sângele. În fundurile de sare ale țărânei, răspunde cu un gâfâit imperceptibil altă tăcere, altă singurătate. De jur împrejurul pământului devenit un soare al solitudinii roiesc mii de sori, se aprind cu tiv roșu nebuloase cu presimțiri de furtună: cetăți viitoare se vor înălța în aer acolo unde acum se clatină numai traiectoria de polen a unui zbor. Războaie. Împărțiri de arme, de ținuturi. Ploi atârnând ca niște rufe de fum pe funiile văzduhului. Și în această tăcere, acum tu în brațele mele ca o torță cu părul fluturat, cu hainele căzute în incendiul din mine. Și poiana pe care continuăm să fim singuri în această eternitate a devenit un tron între ierburi de mătase, ridicat pe o colină deasupra pământului, de unde privim toate înfățișările lumilor: cirezi de bivoli sau oameni sălbateci se arată ca un nor înalt în lumina roșiatică. Prinți și calfe, în haine strălucitoare oficiază în fierării. Meseriași îndemânateci captează în instrumente mici ca niște ceasornice de buzunar, căderile de apă pe care le duc apoi la ureche și fac să se reverse chiote,
lampioane, uzini hidraulice.

Vântul aduce cu dânsul și lumina soarelui
Ca o albitură luată de pe o frânghie
Vântul aduce, spre mirarea noastră, și vorbele
Pe care mi le-ai spus acum câteva ceasuri: „Paloma e numele meu”.

Din timpul măsurat înainte sau înapoi,
Ne ieșim în cale sau ne ajungem pe noi înșine,
La fel copacii ies din iarnă ca să se regăsească pe ei înșiși,
La fel obrazul legumei întâlnește în pământ propriul ei obraz.

Veșnici aici. Fericiț aici. Pe colina aceasta.
Nemuritoare pășuni ale tăcerii. Semințe încolțind în măruntaiele nopții,
Sau în orele dimineții când toate stelele de pe cer se ascund în fundul ochiului nostru.

Da. Am stat deasupra orașului în tăcerea înmărmurită
„Paloma”, ți-am spus, „lumina violetă a nopții e o băutură minunată,
Uite cum apar în piețele pustii bărbați și femei cu mersul atât de liber,
Mâine, când negustorii își vor deschide tarabele nu vor ști nimic despre această procesiune.

Dar tot noi mai suntem și pe mări, corăbieri căutând pe țărm
Urmele unui oraș. Sau în deșerturi
Cu setea noastră în mâini ca o pasăre care își dă sfârșitul,
Și tu îmi spui acolo ca și aici „Paloma e numele meu”.
Fețele noastre spre cer, fețele noastre deschise nopții
Pe unde vor intra coviltirele înalte ale revoltelor.

Duh blând al apei sau croncănitul sălbatec al culmilor pietroase.

Urzeală din incendiul nostru. Horbote deșteptate
Din înălțarea noastră printre arborii înaripați,
Și iată-ne porniți să călcăm înapoi pe pașii noștri
Ca un sunet care nu se poate întoarce decât pe propria lui coardă.

Vor luneca tălpile noastre pe cărările revenite
Tu cu capul gol, cu bustul umezit în frăgezimea dimineții,
Prin porțile mari ale parcului vom aduce în oraș
Neliniștea noastră ca o transfuzie a miezului de noapte.


   Nu mai vorbesc de copacii care ne-au ghicit. Nici de umbrele care s-au dat jos de pe ramuri și au venit să ne cerceteze. Poetului îi voi aduce aminte noaptea aceasta. Și opririle pe scările mări de piatră ale caselor ca să ascultăm respirația oamenilor cari dormeau mai departe. Și fuga ta în gangul întunecos, eu rămânând la intrare cu numele tău în palme ca un văl care căzându-ți de pe umeri ți-ar fi păstrat silabele și aroma: Paloma.