Patmos/XIII. Minunata călătorie

 

Ți-ai smuls mâna mătăsoasă mică din mâinile mele
Și te-ai înălțat sprintenă ca-ntr-o figură de dans
Până la platforma tramvaiului înțesat de lume.

În mișcarea aceasta rochia s-a ridicat puțin
Și s-au oprit și alți trecători să vadă tresărirea genunchiului subțire
Eu am rămas năuc singur, în începutul de ploaie,
Revărsare tulbure, nisipoasă a vremii
Cuvinte de dragoste năpustite în gură
Și dinții mei încleștați peste zvârcolirea lor sălbatecă.

Pe străzi dosnice, apoi, între pereți de iederă,
Ultimii bani dăruiți haitelor de copii în zdrențe
Rămășițe ale soarelui de glastre
Mâini experte ale vrăjitoarei căutând bobul de aur în lăzile de gunoaie.

Eu însumi atunci: declasatul, netrebnicul, golanul
Privind în curți maldărul de tingiri strălucitoare
Aburul acelor oespețe sărace dar atât de potolite, resemnate,

Foamea mea îndârjită sărind peste garduri
Râcâind țărâna zbârcită,
Până ce urmează prăbușirea pe pietrele de tenebre
Și în ierburi fruntea mea ca o coajă de pâine
Roind de furnici lacome.

Sângele scurs aici nu va însemna nimic?
Și nici geamătul meu? Și nici funiile albastre
Care leagă vinele mele de corabia, cu chiote, a primăverei?
Vor trece alaiuri de copaci și de podgorii
Orge ridicate la suprafață din mâlul muzicalelor mlaștini,
Oglinzi venite până la porțile orașului o dată cu râurile revărsate.

„Ai văzut – îmi spui – am rămas singuri pe platforma tramvaiului”,
„Când am ajuns aici” – te întreb, și mă minunez de rochia ta
Atât de fină, făcută dintr-o spumă de aer,
Văd pulpele slabe, nervoase, zvâcnind sub o lumină tremurată,
Pântecul mic, spatele de sidef,
Văd și sângele în irizări, văd și întrebările
Și fericirea mare venind să-ți umezească vorbele.
Suntem singuri – îmi spui – s-au dat jos toți călătorii
Și încasatorul și vatmanul s-au dat jos. Nu se mai văd nici case nici străzi
Geamurile sunt inundate de o lumină egală, de o lumină surprinzătoare,

O lumină foarte albă. Tramvaiul
Plutește liber în voia lui; s-a ridicat afară din șine,
E o navă aerostatică tramvaiul acesta,
Și suntem numai noi. Îmbrăcați în dantele transparente,
E o lumină tot mai mare tot mai albă
Sunt bărci sau sunt nouri subțiri în jurul nostru,
Ce păsări sunt acestea care au ajuns până aici
Ce cântece.
Ce pești fosforescenți va mai aduna plasa auzului nostru?

Trecem acum printre ruine de porfir
O mare liniștită ne tămăduiește cu saliva ei gleznele
Înaintăm în Insulă,
E o altă planetă? Desigur tramvaiul ne-a dus pe-o altă planetă,
Mergem ținându-ne de mână. Suntem atât de transparenți atât de fericiți,
De ce ești palid? Îmi spui. „În aerul albastru coline înalte se rotunjesc”
Uriași atât de indulgenți se ridică din ape ne fac semne,
Palate fermecate apar și se scufundă când ne apropiem de ele,
Dar cerul se desface majestuos deasupra ruinelor
Furtunile potolite ca niște aripi vaste coboară în nisipuri,
E în amurg dar cât mai e lumină locuitorii
Întârzie aplecați peste pupilele mării,
Ei știu să strângă în coșuri imaginile răsfrânte de amieze,
În orizonturi de unde vin anotimpurile în calești strălucitoare
Păduri se-nfiorau ca de o boare, de rătăcirea noastră,
Deveneam invizibili? Florile se înălțau pe tulpinile lor firave,
Turme de curcubee fumurii treceau prin zarea halucinată,
Prin munții depărtați ca o marmură roșietică
Se vedeau vinele de metale, izvoarele minerale ale aurorei.

Sângele meu a țâșnit sau sunt numai valurile de somn?
Tâmpla mea rănită în buruieni pe țărâna zbârcită
Singur aici, în câmp, afară din carnea orașului
Și tu fluturând mâna mătăsoasă mică
De pe platforma tramvaiului înălțându-se în veșnicie.