Patmos/XIV. Tristețea unanimă
Vizită la prietenul poet. Poveste.
Casa e pătrată în mijlocul unei curți cu vecini mulți. Corăbiile serii se subțiază între rufele întinse, între gardurile cu iederă și mesele frugale, văratece, pe răzoarele improvizate. Suavă atingere a aripei de nisip la geam. Pașii mei au plutit pe frunțile acelor oameni. Clătinare, apropiere a capetelor bătrâne.
„E tânărul care dă mereu târcoale.”
O umbră numai, sau făptură adevărată sub cămașa cu dantele din alte vremuri. Totul foarte neprecis. Apariție, voce ca o pânză de păianjen rupându-se pe obraz. Perdelele date la o parte, sângele meu ca un havuz țâșnind până la fereastra de vraje.
Tăceam amândoi. Legături nevăzute
Între noi. Fluvii fierbinți circulând între noi.
Pe cer se alegeau vorbele stelelor
Și în gura mea numai stelele vorbelor de iubire
Pe o scară închipuită urcăm în podul cu unelte al nopții,
Sau pe străzile sfârșind ca un țipăt în gâtlejul sfâșiat al Dâmboviței,
Gâfâim ca niște rădăcini în argila plină de somn a cetății
Ne minunăm lângă ochii mari, de copil, ai câmpului.
Pe locuri virane. Vorbe ca un polen plutind în jurul nostru
„Cine sunteți?” A trebuit să ne arătăm actele agentului de poliție
Pe cartea de studentă fotografie luminată de lună
Privire stăruind pe obrajii tăi ca o paloare.
Povesteai despre fratele aventurier. Despre tatăl
Care nu poate găsi de lucru. Sau despre
Prietenii poeți măcinați între roțile de moară ale închisorii
Despre foame povesteai. Și despre sălile de așteptare cu aerul acru, ale spitalelor.
„Am un picior mai scurt, mi-ai spus. Da, n-ai băgat de seamă
Că șchiopătează? Am stat multă vreme nemișcată
Cu piciorul în ghips. Am vrut să-ți spun de mult să știi că șchiopătez”.
Și vocea tremura ca o voce slăbită, ca o voce care a stat în ghips.
De ce mi-am amintit atunci servitoarea tânără și singură
Care se scoală în odaia înghețată iarna la cinci dimineața
Și trebuie să care cu picioarele goale în zăpadă lemne și găleți cu apă.
Părinții și logodnicul i-au murit. Și e tristă că nimeni nu-și amintește de dânsa.
Foarte multe lucruri triste. Și cabinetul Judecătorului de instrucție
Și mama aducând un pachet cu mâncare săracă pentru fiul care stă în prevenție,
Și părul tău ca un curcubeu negru peste pleoapele orașului.
Cântece se târăsc în glasul meu ca ancorele unor corăbii scufundate
Vom întâlni insuli izbucnind din apă ca niște păsări speriate de trecerea noastră,
Ești minunată, prietenă, și gândul meu de unanimă tristețe te cuprinde
Nu sunt decât fratele tău – îți spun – și îți vorbesc de o altă iubire.
A fost o sfâșiere între lampioanele triste?
Și vara obosită cu fluturii în grădină
Când ne-am întors printre alei și ospețe sfârșite
Fețele de masă ca niște năluci se risipiseră de mult în aer.
Și am lovit cu scâncet uscat ierburile făcându-și loc printre bolovani
Și în lăzile cu gunoaie cârpele care vor fi perna de la căpătâiul cerșetorului,
Am plutit amândoi prin acea prevestire a liniștei a veșnicie;
Și fiecare s-a-nvăluit în gândul lui. Și a fost o întâmplare ca oricare alta.