Patmos/XVII. Colomba

 

Te chem și iată obrazul tău se-arată lângă mine
Cum un oraș apare din ceață la primele silabe ale zilei

Printre buzele crăpate ale pământului. Printre aceste
Mari vânturi ca niște schelete de păsări antediluviene
În nisip. Fruct al singurătății și gâfâitul
Anotimpurilor peste noi cu berzele plutind dinspre miazănoapte.

Nu ne așteaptă nimeni și numai cuvintele se revarsă pe inimă.

Un cort? Sau ceasornicul unui zbor oprit aici?
Când marea aburește din toate părțile ca respirația unor animale nocturne.
Și plantele se căznesc să străbată argila la fel cu șipotele
Până ce pădurile ca niște mulțimi își vor așeza tabăra pe aceste întinderi.

Vor mai fi unelte omenești? Nechezaturi de cai
Și ciudatele chemări de cocoși în neliniștea unor zori
Tu, lângă mine, plutind printre căderile de sori,
Înfiorată lângă mine o altă plutire prevesteai:

Va veni o adiere și va lua gândurile noastre
Ca pe niște semințe înaripate. Și noi în vestminte
Străvezii cu o rouă de luceferi vom trece înainte
Și-auzul va distinge tropăitul luminii apropiindu-se ca o oaste.

Dar această zi înaltă care se arată pe coline
Ca o fata morgana sau ca o cetate cu ziduri de gheață
Și nici o urmă a omului. Numai între mine și tine
Generos sângele nostru foșnind ca o verdeață.

Suntem umbre? Și alte umbre așteaptă? Un cer
De fum. Pe margini de prăpastie sau pe o treaptă
Și vocea risipită o dată cu noi în aer

Cu tine de mână dinaintea poporului meu
Izgoniți aici? Între vorbele pline de fructe
Inima se va rupe din sforile vinelor ca un zmeu
În înalt patru sori luminând în cele patru cardinale puncte.

Serbări ca un cristal transparent. Lăudată
Regăsirea noastră. Numai armele mării
Lucesc departe. Nu sunt huiduieli. Nici o gloată
Nu aruncă pietre. Noaptea ca și ziua spală obrajii noștri.

Ape limpezi sub pleoape. Numele ătu
Luminându-se. Uniți. Și în jurul nostru poporul nălucă
Spre înnoptate mări amintirea noastră călătorind ca un râu
De mână tu și eu prin acest răsuflet pe-această insulă Nălucă.