Patmos/XVIII. Au fost oameni?

←XVII. Colomba

XVIII. Au fost oameni? de Ilarie Voronca Patmos

XIX. Somnambul→

„În ce lume suntem?” spuneai. „În ce lume”
Această spaimă liniștită ca un obraz mut cuprins
De spaimă. Veșnicia e acolo pe o culme. Pe altă culme
Din nisipul fierbinte se rostogolește un astru aprins.

E puțin înainte de auroră. Dar aurora
Nu vine niciodată aici. Poate e un etern amurg
Și undele acestea cu văluri ușoare să-nsemne ora
Dintre seară și zi. Mai rece roua strânsă în crug.

„Simți – îmi spuneai – prezența altor călători în jurul
Nostru. Invizibili”. Nori suflați cu aur ca niște calești
Merg spre apus. Sub respirație se aburește ca o sticlă azurul
Cer risipit în suflet. Și tu ca alt cer te risipești.

Dar poate suntem chiar norii ușori suiți în slavă,
Clari, fără legături, cum sunt bulele de aer într-o apă
Atât de senini. O pace apărând treptat la orizont ca o navă,
Și timpul ca un fum prin mâinile noastre de apă.

Sus întâlnim păsări lâncede ca niște valuri
Liniștite. Suflet numai. Atât mai suntem. Și ce bine
Ne simțim. O adiere calmă ne duce pe alte maluri
Din plante întâlnim numai aroma. Numai zumzetul suav din albine.

Cum mai vedem fără să avem ochi? Și auzim
Fără cornete acustice. Obrazul tău e foarte frumos fără să mai fie obraz
Flori palide vor crește pe unde au trecut ochi. Zi-mi
Alte povestiri – îmi cereai – Nu mai era timp. Etern azi.

Mă recunoști? Numai o dungă subțire la orient
Ah! Și voi de asemeni prieteni printre constelațiile fericite
O patrie generoasă. Un soare egal atent
Și o mare nemișcată. Ce naufragiu s-o agite?

Trecem printre columne albe, diafane, firește
Insesizabile: Un palat asemeni vuietului dintr-o marină
Scoică. Luminoasă ploaia lactee ne primește.
Și amintirea, rană? Fantomă? ne-o alină.

Au fost oameni? Au fost vedenii?
Dar o iubire vastă. Și văzul mult mai mare
Decât ochii. O lacrimă de pe strunele genei
Rostogolită: astru aprins. Veșnicie. Netulburată mare.