Patmos/XX. Cu insula nălucă

 

Frumoșii nori cu cari ne jucăm aici pe înălțime,
Cu lumina fără lacrimi pe-obrazul transparent
În suava eterna înserare. Și o liniștită mulțime
Plutind o dată cu arborii din care a rămas numai un abur lent.

Nu mai e somn, nu mai e trezie.
Și nu gândim la nimic. Prezent sau trecut
Subțiat ca un cârd de cocori prin fruntea mea străvezie
Nici așteptare nici deznădejde. Un apus. Și un fluviu nesfârșit, mut.

Cum să-mi amintesc? Fără vorbe? Tot așa unii scot ochii
Prvighetoarei. Și oarbă privighetoarea cântă mai frumos
Cine i-a smuls poetului vorbele cum i-ar smulge ochii?
Și, orb de cuvinte, poetul cântă mai frumos.

O pace veșnică. Liberi. Și nici o apăsare.
Pașii abia atingeau nisipul. Un profil al argilei
Pe țărm timpul rămas în dungile albe o dată cu stelele de sare,
Demult. Da, demult: priveam cum se depărtau oameni și zile.

Și atunci stăteam unul lângă altul la o fereastră
Nemișcați în crepuscul. Și atunci tot în eternitate
Treceau ploile ca niște turme fluide pe dinaintea noastră
Femei sau bărbați plecau sau veneau în cetate.

Palizi și luminați de amurg amândoi. Și necunoscuți
Atunci ca și acum pe marginea de prăpastie a unei
Nopți. Știam numele magice care făceau să apară munți
Sau valurile somnambule suind o dată cu noi treptele lunei.

Știu bine: nu mai sunt eu, și tu nu mai ești
Tu. Atât: dâra în aerul de cristal, amintirea noastră
De unde ar putea să vie până aici vești?
Marea ca un foc de tabără. Și o tăcere vastă.

E o chemare puternică. O chemare imensă. Dar fără nici
Un sunet. Un strigăt ca o pâclă pe care nici un auz
Nu l-ar putea auzi. Risipiți sau strânși acolo, aici
La o adiere între norii frumoși cercuind un havuz.