Patmos/XXI. Ultima ușă a vorbelor

 

Noaptea. Îmi amintesc noaptea ca un pântec zvârcolit
Între nisipurile mișcătoare din vocea ta
Pământ sau apă pură. Tenebre care-au strălucit
Acolo unde tu sau eu ca o piatră limpede voi sta.

Au trecut furtuni și au deschis păsările-n aer
Ca niște cuști de pene. A fost o cădere dureroasă
Zboruri dezbrăcate de zgomote și râs ca de niște straie
Plante răzbind prin noaptea netedă, arsă.

Iată-mă strig în această lumină iată-mă
Sunt o privire deznădăjduită. Sunt o mână istovită.
Nu v-apropiați de mine, orașe, suflul vostru mă vatămă
Noapte cu străzi, cu oameni, cu închisori peste mine prăbușită.

De unde aceste sfărâmături de obraji? Și aceste
Vaiete? Și aceste țări ca niște focuri mari?
Totul pare a fi și la o atingere nu mai este
Ar trebui o cheie, un glas pentru aceste tăceri ca niște lacăte mari

Și totuși orașele sunt undeva, aici. Nu mai există
„Aproape” sau „Departe”. Dar stăm pe o fâșie
Invizibilă. Străini de orașe. O chemare nici tristă
Nici fericită. Mulțimi trecând prin noi fără să ne sfâșie.

Dar din inima rece a pământului
Nu va mai sui oare până la inima mea
Iarna ca o albitură spălată în cristalul vântului
Nu va mai sui primăvara ca o polară stea?

Pe ce creangă să odihnească seara? Spre care
Gură să se târască ploaia ca o rădăcină
Și unde să te mai îmbie o plecare
O aventură s-acopere ochiul cu o suavă rugină

Îmi voi ieși eu însumi înainte
Într-o gară în munți sau între scoici pe-un țărm
Un trup rănind aerul fierbinte
Sânge ca o maree retras spre alt țărm.

Dar cine își mai amintește-n noi sau în afară
Când numai un abur, un fum am mai rămas
Și noaptea zvârcolită-n nisipul din gura ta amară
Când tu sau eu sunt această piatră limpede. Fără glas.