Patmos/XXII. Un vechi calendar
| ←XXI. Ultima ușă a vorbelor | XXII. Un vechi calendar de Ilarie Voronca Patmos |
XXIII.→ |
Coloane-apoteoză prăbușite-n aer. Vuietul mării care-și încearcă instrumentele ca o orchestră înaintea începerii concertului. Violoncele aceste valuri. Voci sprintene acești pescăruși. Cu ce cuțite voi deschide trandafirii ca pe niște scoici din care perla rotundă a parfumului se va rostogoli în nisipuri? Ce secerișuri sunt acestea prin care plantele trec ca o nesfârșită defilare de steaguri sfâșiate? Mâinile de fum. Și glasurile noastre tot de fum. Imense convoaie de păduri prefăcute în țipete. Clopote sunând fără zgomot, arama lovind fără sunet arama, ca o confluență de oglinzi. De aici scoboară spre ținuturile locuite popoarele de spumă ale somnului? Voievozi cu șoimii legați de oblânc, cu suita de arcași în cenușă. Cratere stinse ca niște șerpi morți răsuciți peste arborele găunos. Obraji. Și flori abia auzite. Și veșnicia.
Dar de unde tictacul acestor petale? O! Nenumărate apariții ca niște funigei prin aerul vederii noastre. Nu cu ochii vedeam ci cu toată ființa, așa cum prin toți porii pământul absoarbe o imensă fâșie de apă.
Trupul nostru devenit o placă sensibilă. O sită de infuzorii. Poduri. Peste prăpăstii fără fund. Catarge și bărci cu pânze în adierea marină a recoltei. Oceane aplecate sub vânturi ca și câmpiile cu grânele grase ale cântecului. Trecători - abia știute - spre zăpezi eterne. Bâlciuri în care monezile lovite de trotuar spre a le încerca sunetul, glăsuiesc ca niște viori minuscule. Stalactite oprite pe pleoapele unor grote. Și iarăși, în cavalcade, instrumente de muzică. Hoarde de orge din care ca un colb răscolit fumul imnului se înalță. Marea întinde un braț, ne cuprinde, ne adâncește în anotimpul frăgezimii sale. O metropolă. Pe scările templelor orbi cerșind banul suav al unei priviri. Ce toiag va face să tâșnească din pietrele albe ale ochilor lor apa limpede a văzului? Cine-i va ridica pe schilozi și îi va face să meargă? Cine-i va aduna pe suferinzi ca pe un mesagiu al visului pornit din trâmbiți spre cele patru puncte cardinale? Vizuini rupându-se, formându-se iar, plecând sau venind spre gura noastră ca o respirație.
Potolire a străzilor. Seara! Și ultimele raze ale soarelui. Elanuri noi ale vieții. O! Apusuri. O! răsărituri. Și despărțirile fără lacrimi într-o frumoasă dimineață când pleci fără să știi că nu te vei mai reîntoarce.
Și într-un bob de sare - acest mic cristal în palma ta - uriașele terase ale mării. Coloane - apoteoze prăbușite ca o floră multicoloră de păuni. Sau câte altele încă. Și într-un vechi calendar. "Primăvara nădejde de moină. Aprilie amestecat. La Mai frig însă întâi nu prea, dar roditor, în sfârșit puțină nădejde de zăpadă. Vara întâi nu prea bine; apoi se schimbă cu ploaie. Ziua cald noaptea rece. Iulie nu prea cald, la mijloc cald și pe urmă răcoare".