Patmos/XXIII.

 

Anotimpuri plutind ca niște văluri subțiri peste plante
Soare umed scânteind prin pietrele lacrimei. Brumă
Liniștită, luminoasă. Dulcile câmpii ale crepusculului și o mantie
Furtuna odihnită pe crengi. În aer nici un zbor nici o urmă

Dar semănăturile se înfiorau adesea. Nu la o adiere
Nu la un vânt binevoitor. Nu la trecerea triumfală
A verii. Ci la o voce suavă – miere
Din care fugare scursă în cupa auzului nostru?

Munți diafani. Munți limpezi. Dincolo de ei
Ca niște pești subțiri printr-un acvariu: nouri
Albaștri se străvedeau. Aurore-au căzut pe alei;
Și mai departe cele din urmă ecouri.

Ploi înduioșate au șters obrazul de ceață
Și prin aburii sfâșiați apar stelele câtorva locuințe
Apoi dispar. Fără să știi, o dimineață
Și altele încă, au trecut cu un vâslit în argilă de semințe.

Ah! Ce liniștit curg fluviile de purpură, de metale
Topite acolo. Și flăcări peste păduri rotind
Ca păsări. Grădini din ținuturile copilăriei tale
Ca un hohot din gura de pământ spre noi suind.