Peștera muștelor

 

I

În dumbrăvi poetici, în bazin săpat
În granit cu fețe,
Se scălda frumoasa fie de-mpărat
Cu-ale sale sclave rari în frumusețe.
Soarele se culcă în aburi de rubin
Și se varsă dulce
Pe-ale lor cosițe ce nundează lin ;
Apa-n bobișoare, p-al lor fraged sin,
Ca roua-n crini luce.
Peste-ai lor albi umeri, care strălucesc
Sub a lor ninsoare,
Grațioase roze repede-nfloresc
Și lucesc la soare.
Sclavele domniței par în acest loc
Asfel cum pe mare,
Printr-al lunei pline brîu voios de foc,
Miriade raze scînteie, se joc
Fără de-ncetare.
Dar un zmeu sosește p-un fugar spumos,
Întră prin grădină ;
Caută din dosul unui pom stufos
Sclavele frumoase ce se joc voios
Cu-alba lor regină.
Ochii lui se lasă pe regina lor
Și-ai săi ochi se-ncîntă ;
Dupe cal coboară și pășește-ușor.
Stă, privește,-ascult și, c-un iute zbor,
Pe bazin s-avîntă.


II

Zmeul încalecă, fuge cu vergura,
Fuge pe vale ;
Calu-i se turbură ; zboară, se spumegă,
Mușcă-n zabale.

Zmeu-îi ia frînele, repede-i sîngeră
Coasta spumoasă ;
Calu-i se-naripă, fuge ca negura
Vijelioasă,

Cerul se scutură, munții se leagănă...
Brazii săltară,
Cerul cu stelele, brazii cu stîncele
Se confundară.

Văile murmură, frunzele freamătă,
Aerul sună :
Pletele verginei, sparte, sub aure
Scîntei la lună.

Însă la peștera stîncilor alpice
Calul atinge ;
Sforăie, nichează. Zmeul cu vergura
'N umbră se stinge.


III

Regele preurmă, cu călări d-ai săi,
Calul lor ce zboară.
Dar din peșteri zmeul varsă pe flăcăi
Muște veninoase ce-n acele văi
Caii lor omoară.

Dupe-atunci cînd pasă turmele pe plai,
Lîngă grota lată,
Zmeul socotește că-s ostași pe cai
Și răvarsă musca care-ucide, vai !
Orice vită-ndată !

(1858)