Pe-acelaș drum

 

Către-asfințit, de-o vreme, pe-aceleași căi mă-ndrum:
Rămîne-n urmă satul albit în nori de fum,
Rămîn cernite-n umbră și-n somnul dulcei liniști
Imașuri ruginite și pete largi de miriști.
Trec lunca de răchită, las drumul — și m-abat
Pe sub umbrar de ramuri în codru-ntunecat.
Cu cît mă urc lumina prin crengi mai viu încape:
Pe vîrfu-nalt cît soare-i... Simt cerul că-i aproape; —
Un pas — și-s în poiană; pădurea se prăvale
Maă neagră, tot mai neagră, cărbune-i păn' devale —
Și cît ți-i luminișul finețe, flori uscate...
Mesteacăni albi, cu ramuri subțiri în jos lăsate
Păn' la pămînt atîrnă mlădiți în plete sure —
Și-n stejerișul negru să par aduși de-aiure....

Te miri cum pot de-o vreme mereu aceleași locuri
Să le petrec cu ochii, — să văd aceleași jocuri
De umbră și lumină, — aceiași luncă-n floare
Ce parcă stă să ardă în asfințit de soare,
Și tot acelaș codru aprins pe coama zarei, —
Mereu tot șesul neted în fumul depărtarei?

Vezi, nu știu cum îs alții, — dar un apus de soare,
Un colț uitat de-o-parte în umbră și răcoare,
Acelaș cer aproape, — aceleași șesuri line,
Tot alte înțelesuri îmbracă pentru mine.
Că după cum mi-i lumea, — cînd tristă, cînd senină —,
Priveliștea se vede în umbră ori lumină.
Nu-i caut adevărul, — de-i vis, ori întrupare —,
Ci o răsfrîng în sufIet și-i astfel cum îmi pare.
— Să nu te miri de-aceia că-mi plac aceleași locuri
Să le petrec cu ochii: în toate-acele jocuri
De umbră și lumină, în codri, lumi albastre.

Ard gînduri, arde-o parte din sufletele noastre.
— Ca să trăești în toate: fă-ți inima bogată
Spre tot ce te-nconjoară cu dragoste să bată:
Mai limpede-i seninul în inima senină, —-
Lumi nouă, idealuri, îți ies mai în lumină;
De vrei să-ți saturi văzul ca vultur să te-nalți —
Și sufletul ți-l umple de vieața celorlalți.