Pe-atunci

 

Lui D. Natiu

Îmi spui, dragă prietene, să aștern „cât mai multe din acele colturi sufletești”, cari dau ființă atâtor amintiri ale copilăriei mele. Mă prind ușor să-ți trimit câteva crâmpeie pe cari le-am scris, nu de mult, într-una din acele clipe de liniște, cari, în viața noastră zbuciumată, despart totdeauna două dureri.

În dosul casei noastre se întindea grădina, mare, plină de pomi. Te-ai scăldat vreodată în mireasma a douăzeci de vișini înfloriți, câți aveam noi? Și astăzi uneori, când mă gândesc la locul acela, parcă-mi străbate până în suflet mirosul dulce-amar al florilor albe ca omătul.

…Sunt lângă mătușa Smaranda; o rog să-mi deie o creangă. Bătrâna rupe o crenguță, eu o iau din mâna ei, să miros floarea, și deodată o arunc țipând. O albină mă împunsese la deget. Câte alintări, câte cuvinte blânde, până să-mi treacă!

Pe deget nu mi-a rămas urma acului albinei…

Pe inimă atâtea urme nu vor să se șteargă!

Când se îndulceau vișinile, îmi plăcea să le adun eu singur. Mătușa Smaranda pleca în jos creanga, și eu le culegeam una câte una. Când vedeam stolurile de vrăbii, că-mi luau înainte și ciupeau vișinile tocmai din vârf, unde erau mai roșii, îmi era grozav de ciudă. Numai pe stigleți îi priveam bucuros, cum se prăpădeau în frunzișul stropit de fructul copt, ca de niște picături de sânge.

Odată un stigleț se așezase pe o creangă, aproape de pământ. M-am apropiat încet-încet, am întins mâna, dar pasărea a zburat din preajma mea. Am început să plâng. Mătușa Smaranda m-a dojenit: „Nu mai plânge! Ei, câte o să zboare din fața ta, copile!”

Așa a fost? Tu, suflete, trebuie să știi mai bine!

Odată m-am dus în grădină cu moșul meu. Era într-o zi spre seară. Moșul luase cu dansul și pușca. Un stol de vrăbii făcea un zarvăt neîntrerupt în cătina din fund. Nici n-am luat seama când moșul a pus pușca la ochi și-a tras. Pe vrăbii parcă le-ar fi suflat odată vântul, așa s-au împrăștiat toate, în toate părțile. Am alergat într-acolo; câteva căzuseră jos, moarte. Una se zbătea încă. Am luat-o în mână. Pe piept, în dreptul gușei, răsărise o bobită de sânge. Păsărică ținea ochii deschiși, mari, în ei parcă se tulburase ceva. A murit în mâna mea.

De-atunci le-am îndrăgit și pe bietele vrăbii.

Când ploua, nu-mi vedeam grădina. Nu mă lăsa să ies din odaie. Mă uitam de după fereastră. Și picăturile de ploaie se loveau de geamuri, apoi se strângeau în boabe și lunecau în jos, ca niște lacrimi. Urâte îmi erau ploile! Și de ce ploua atât de des? Odată, pe o bură de primăvară, m-am strecurat printre toți ai casei, am luat dintr-un colț cortelul mamei și m-am furișat în grădină. Supt căderea deasă a ploaiei, frunzele tresăreau ușor; prin tufele de pomușoară cântau pițigoii; iarba era atât de verde! Am luat o piatră, am dus-o supt un nuc bătrân, și, cu cortelul deschis, m-am așezat să privesc. M-au căutat prin toată casa. Când, în sfârșit, biata mamă a dat peste mine, s-a oprit locului de m-a privit îndelung. Simt și acuma sărutările fierbinți pe obrazul meu umed — atunci de ploaie… astăzi de ce?

Sunt foarte mulți ani de când am plecat de acasă. Am umblat prin multe locuri; am văzut multe grădini, dar nici una ca aceea a copilăriei mele.

De ce oare nu mai miroase vișinii așa de frumos?

Acum vreo doi ani împrejurările m-au dus la Iași. Seara m-am îndreptat, singur, spre dealul Copoului. Am suit domol ulița tăcută, mărginită de aceiași tei bătrâni. Când m-am apropiat de casa noastră, m-am oprit să privesc. Grădinuța din față, cu buruienile crescute în voie, își ascunseseră cărările, casa părea pustie. Numai în dosul unei ferestre ardea o lumânare. Cine sta oare în odaia mamei…?

…Acolo, drept în fața ferestrei, era patul mamei; alături o măsuță; deasupra, portretul tatei; dincoace, o canapea și scaune; scăunașul meu lângă sobă; de bagdadie atârna o lampă mare — supt ea mă uitam seara în cărțile cu chipuri. Ce copilaș va mai fi ascultat povești, între cei patru pereți, luminați acuma de slaba flacără a lumânării?…

M-am dus pe lângă gard spre grădina mare, din dosul casei. Nu mai cunoșteam locul; nu mai era nici un copac. Îi tăiase pe toți! Numai nucul bătrân, de supt frunzișul căruia privisem într-o zi ele ploaie, trăia încă, gârbov, în colțul lui. M-am dus pană la el: își întindea, ca și atuncea, o ramură dincolo de gard. Am ridicat mâna și am rupt o frunză. Am frecat-o între degete; mirosul sălbatec și amar mă pătrunse deodată. Am plecat; în urma mea, copacul rămase singur, în întuneric, cu ramura întinsă, ca un braț care ar fi voit să mă oprească.

M-am întors iarăși în dreptul casei. Am deschis încet portița, și m-am strecurat până lângă fereastra luminată. Odaia părea goală. Dar de colo, din colțul acela pe care-l văd și acum, mi s-a părut că s-a desfăcut cineva, că a venit până lângă fereastra de al căreia geam și-a lipit obrazul, să mă vadă mai bine. Și-n ochii ceia mari, negri și adânci, am cunoscut ochii mamei. Era dânsa. Am vrut să fug spre ea, cu brațele întinse, dar chipul i s-a șters repede; geamul rămase gol. Am plecat. Pe ulița pustie, pașii mei grăbiți smulgeau vuiete înăbușite, din gangurile casefor, vechi, lipsite de lumini!