Pe Acropole

 

Luna tragică privește, într-o mută contemplare,
Pacinica singurătate din împărăția sa,
Strejuind de peste ape valea clasică, în care,
Pe Acropolea știrbită, Parthenonul dormita.

Ah! și cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
La priveliștea acestei, unice în univers,
Protestări a omenirii contra timpulului ce trece,
Monument, al cărui nume sunător e ca un vers.

Căci așa e, totul piere, ca o umilă scânteie:
Jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu;
Timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panathenee,
Totul piere sau se schimbă; — neclintit ești numai tu.

Tu, ca toate, ești în lume de substanță pieritoare,
Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;
Tu ești toată poezia omenirii gânditoare
Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic.

Și când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
În imensa, infinita liniște de orient,
Din trecut și pân’ la tine se întinde ca o punte,
Peste care tot trecutul se coboară în prezent.

Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă înțeleaptă,
Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint,
Drumul către Salamina și navarcul ce așteaptă
Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis și Corint.

Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri
Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;
Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,
Să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag,

Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,
Născătorul de iluzii, de dureri și poezii,
Astfel cum îl vrea Sophocl1, răsturnând o-mpărăție
Și putând să locuiască pe obraji trandafirii.

Însă luna se coboară pe întinsa mării pace...
Puntea rupe-se; trecutul se prăvale la pământ.
Pericles, Minerva pleacă... Fără dânsa, or ce-i face
Parthenonul îți rămâne ca o criptă de mormânt.

(1893)