Pe Dealul-Spirei

 

În urcușul stradei Cazărmei, pe Dealul-Spirei, se află o casă cu înfățișarea jumătate de țară, jumătate de oraș, ce domnește culmea din stânga acelei strade.

Pridvorul ei, larg și adăpostit de un coperiș lat, înaintează cutezător spre marginea platformei superioare a unei etajări de terasamente. Vița de Canada îl ascunde vara festonându-i strașina cu verdeața ei deasă sau încolăcindu-se pitoresc de după stâlpii moderni ai impluviului.

Această casă cu urcătoarea ei curte, cu drumul șoselat și umbrit de copaci bătrâni ce pleacă de la poartă și duce la peronul din dos, intrare de geamlâc ce se aseamănă unei mari și vesele colivii de cristal, odihnește de zgomotul orașului, de amărăciunile vieței. Fără voie, te gândești la timpul clasic al poeților latini retrași în vile delicioase pe care le datorau mărinimiei lui August sau Mecena.

De altă parte, când te uiți din pridvor către Bucureștii prăvăliți de vale sau urcători către dealurile opuse, turnurile, edificiile mansardate, tinicheaua coperișurilor, varietățile de colorit, petecele de grădini, iar peste toată această panoramă, prăfuirea de aur a căldurei orientalizând civilizarea încă proaspătă a orașului voievodal, îți umplu vederea cu senzațiuni învietoare, îți întineresc inima, îți șterg din memorie cruda experiență a unui trai petrecut în mijlocul unui conglomerat neomogen...

Acolo, însă, unde începe adevărata poezie a locului, este în fața peronului de care se vorbi. Fericitul proprietar, când nu iese în pridvorul ce domnește ulița Cazărmei, se poate crede la țară. M-aș lepăda bucuros de partea mea de rai, pentru pajiștea de iarbă verde ce se desfășoară de la treptele scărei, pentru braniștea de copaci ce fremătează mai departe și astupă priveliștea acesteilalte părți de București, pentru puțul rustic, iar mai ales pentru izolamentul, pentru seninătatea și pentru tihna filozofică a culmei.

Și cu toate aceste, orașul se oprea acum douăzeci ani cu mai multe sute de stânjeni înapoi. Orașele sunt ca națiunile: trebuie să se ivească anume oameni ca să le pună în mișcare, ca să le facă să onduleze ca marea sau să urce către periheliile lor. Acum vreo douăzeci de ani, de un asemenea om avea nevoie această parte a capitalei. Dacă o stradă poartă astăzi numele lui, nu e mult. Modest dar stăruitor, el s-a ivit mai întâi sub înfățișarea unui slujbaș mic, doritor să-și întrebuințeze puținele economii într-o achizițiune oarecare.

Dar în loc să se facă proprietarul unei căscioare de mahala, precum se obicinuia atunci, a preferat să iasă din barieră și s-a făcut proprietarul unei întinderi teritoriale de mai multe pogoane. Pe această întindere, se află astăzi stradele: Minotaurul, Ecoul, Schitul Maicilor, o parte a stradei Antimul, fără a număra strada cu numele său. Cum va fi fost când era tânăr, nu mi-l pot închipui. Silueta lui ce nu este cunoscută astăzi numai de-a lungul uliței Cazărmei, ce este astăzi destul de familiară chiar stradelor Vienei, Parisul sau Londra, ni se înfățișează neîncetat ca una ce n-a putut să profileze vreodată decât aceeași pălărie de pâslă neagră, pe același păr, alb și tuns scurt. Statura seacă, redengota corectă, la gât legătura de a cărei albeață constantă nu mă pot mira destul — iată omul!

Dar dacă nu-mi închipuiesc pe Barbu Lăzureanu tânăr, necinstit sau necumpătat nu mi-l pot închipui.

Este adevărat că cei cari nu cunosc decât superficial pe proprietarul din strada Cazărmei, nu-l iubesc. În felul său de a vorbi, în umbletul și în gesturile sale, se află un oarece pe care francezii îl numesc cassant.

Puțini însă cunosc viața exemplară a acestui bărbat modest, cu inteligența pătrunzătoare, — unul dintre cei din urmă bucureșteni ai generației vechi.

Dacă ar ști că scriu despre el, s-ar supăra. O fac, sub farmecul naturei lui complexe, sub farmecul tristei sale vieți, însă desfășurată fără grabă, domoală în mersu el, cu toate că înaintează cu păsuri sigure către cucerirea unui scop final. Sunt apoi unele tipuri sufletești, sau numai externe, ce nu-și aparțin lor și dintre care îmi propun să vă schițez câteva.

Deocamdată, ce mă preocupă este complexitatea naturei bătrânului meu prieten care, născut pentru a fi poet, a avut luciditatea de spirit și puterea psihică să se ferească de povârnișul fatal celor cari intră în viață fără mijloace de trai sau cu prea puține. Pe lângă aceasta, trebuie a se mărturisi în toată cinstea că țara noastră n-are trebuință de literatură, de poezie, de celelalte. Câți sunt cei cari citesc? Apoi, dintre aceștia, câți cari sunt în stare să prețuiască ce citesc și câți iar, judecă cu seninătate nepătimașă pe „citit" ? Ce să mai vorbim de tablouri și de statuie? Ne trebuiesc firme pentru prăvălii și pietre cioplite pentru morminte.

Aceste și le va fi zis înaintea mea proprietarul din strada Cazărmei, când s-a apucat să-și deschidă pe Dealul-Spirei sorgintea proprietăței sale actuale. Dar câți nu-și vor fi zis același lucru și nu l-au fi imitat? înțelepciunea cea adevărată stă în a zice și a face.

Ce a făcut Barbu Lăzureanu este cu atât mai onorabil pentru el, cu cât poate să cugete astăzi, să folosească, postmortem, pe fiii de țărani, cu roadele muncei sale, destinând, pentru instruirea, lor cea mai însemnată parte a avutului agonisit.

Cu toate aceste, mai anul trecut, poezia, multă vreme năbușită în sufletul bătrânului meu prieten, era cât pe aci să-i joace o festă, l-a făcut să viseze un moment, de pe culmea dealului său, la culmile ceva mai nălticele ale Parnasului.

Dar, după cum zice proverbul: "tout est bien qui finit bien". Un altul decât Lăzureanu ar fi cheltuit o mie lei sau două, și și-ar fi adunat la un loc versurile, — păcate de tinerețe ale multora, și uneori chiar de bătrânețe.

Tot vreo două mii lei a cheltuit și bătrânul meu prieten, dar în loc să-și colecționeze aceste păcate a preferat să dea la lumină o bună traducere în proză a Paradisului pierdut de Milton și a făcut o operă folositoare.

Nu este însă mai puțin adevărat că, în mijlocul Bucureștilor actuali, silueta lui este umbra demodată a timpului vechi.