Pe deal (George Coșbuc)

 

I

Ah ! e mult de-atunci! Cărarea
Netedă pe deal urca;
Dealul plin de flori era
Și albastră zarea.

Azi poteca e urîtă,
Face cotituri în drum,
Dealul e cu spini acum,
Zarea mohorîtă.

Nu mai sînt copii s-alerge
După cuiburi, după flori!
Și pe culmi, în sărbători
Nimeni nu mai merge

II

Mai trăiești, și-ți merge bine,
Vechi străjer? Nu m-ai uitat?
E de mult de cînd n-am stat,
Ulmule, sub tine.

Tot aici? Amar e gîndul,
Vecinic nemișcat să stai ;
Vezi, de-atunci eu alergai
Lumile de-a rîndul!

Ce te miri? Eu viu, fîrtate,
Trist așa și liniștit —
Sînt bătrîn! M-au obosit
Căile-alergate.

Tu cîntai, și-n depărtare
Eu priveam rîzînd pe lunci:
Eu m-am. cumințit de-atunci,
Rîd așa de-arare!

III

Iar de-aici, din zarea culmii,
Șir de dealuri eu privesc ;
Culmea lor o-mpodobesc
Ca și tine, ulmii.

Satu-n vale pe-o colină.
Mic și vesel : colo-n fond,
Uite-l verde și rotund
Nucul din grădină !

Iar pe sub colină, rîul
Curge-ncins pe lîngă ea,
Tocmai cum pe draga mea
O încinge brîul.

Și zburdalnic de pe coaste,
Gureșe păraie cad ;
Plopii stau pe mal, la vad,
Ca soldații-n oaste.

Plopii ! Mă cunosc ei bine.
De copil !... Acum șoptesc,
Dau din cap și lung privesc
Buimăciți spre mine.

IV

Iată luncile-nainte;
Gardul țarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus
Și de ast-aminte.

Gardul, în copilărie.
Vecinic l-am asemănat
C-un nebun care-a plecat
Razna pe cîmpie.
 
Și rîdeam, făcîndu-i glume;
El tăcea răbdînd mereu.
Cîte n-am văzut și eu
De atunci prin lume!

Am văzut, mînați de soartea
Vremurilor, bieți sărmani
Alergînd pe la dușmani
Ca sa-și afle moartea!
 
Gardu-n zări rîzînd s-afundă,
Și mă tem a-l mai privi:
Azi, sarcastic, el ar fi
Gata să-mi răspundă!

V

Pe sub marginea pădurii
Boii pasc pe lîngă car;
Din pădure geme rar
Zgomotul săcurii...

Văd în zori, cum merg s-adune
Mure fetele: doinesc,
Rîd pe drum și hohotesc
Ca niște nebune.

Albe poartă-n mîni cofițe;
Albe rochii fluturînd,
Fug pe dealuri scuturînd
Roua din cosițe.

E duminică. Din vale
Se ivesc răzleți flăcăi,
Toți își fac pe-ascuns din văi
Către codri cale.

Sus senin și jos verdeață!
Ce cuminte-i să trăiești,
Cînd ți-e dat să stăpînești
Numai o viață !

Mai demult... ah, toate-acestea
Mai demult s-au întîmplat —
Să nu-ntrebi ce-a mai urmat
Cînd s-a-nchis povestea!

VI

Dar auzi... ce jalnic cîntă
Clopotele-acum în sat;
Glasul lor e-ndurerat,
Ruga lor e sfîntă.

Ele plîng, și mi se strînge
Inima cum stau și-ascult,
Ele plîng și tot mai mult
Prin văzduhuri plînge.

Nu-i nimic, nimic în fire
Mîngîios ca glasul lor!
Iat,-am tresărit ușor
Ca de-o nălucire.

Îmi părea că după mine
Cîntă ele — și sunt viu!
Doamne, și-mi era-n sicriu
Negrăit de bine!

VII

Toți au dreptul cîteodată
Să se piardă-n aiurări!
O, dar nu pentru visări
Ni-e viața dată!

Uite, graurii pe luncă,
Veseli, fericiți ce sînt,
Șoimul se rotește-n vînt
Și spre ei s-aruncă.

Ei poeți sînt ai cîmpiei,
Șoimul este-al lor despot —
Firea lumilor e-n tot
Chipul tiraniei!

Legea ei e-nlănțuirea
Unui șir de nedreptăți:
Dar eu văd de-atîtea dați
Ce cuminte-i firea!

Numai prin nedrept ea poate
Pe cei slabi să-i facă treji,
Pe fricoși bărbați viteji,
Dînd schimbării toate.

VIII

Nu mă plîng! îmi pare mie
Uneori că sînt învins,
Sufletul mi-l simt cuprins
De melancolie.

Iar atunci îmi vine plînsul.
Sînt copil, și plîng ușor!
Plînsul meu e-al tuturor;
Ce păcat e-ntr-însul?

Cînd mă văd în prada sorții,
Plîng — eu știu! — dar nu mă plîng!
Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng
Gîndurile morții.

Soartea pe nedrept mă bate :
Poate e mai bine-așa !
Iată, suferind, voi da
Șoimului dreptate!

Plîng? Dar lîngă leagăn cîntul
Mamei de-obicei e trist —
O, eternule psalmist,
Mare ți-e cuvîntul!

„De durere, chin mi-e somnul;
Foc și fiere traiul meu:
Dar tu laudă mereu,
Suflete, pe Domnul!”
(1896)