Pe drum

 

Ah, nu mai știu pe care țărm, ca moartă,
Sunt azvârlită iar! În care parte
A lumii valul zilelor mă poartă!
Dar simt că pretutindeni sunt departe.

Atât de tristă-n suflet se ridică
Beția zborului mereu-nainte,
Că nu mă uit în urmă, căci mi-e frică
De suferinț-aducerii aminte...

Când mă deștept în noapte câteodată,
Din visu-mi trist, mă-ntreb în care țară
Am adormit - și cât de-ndepărtată,
Plecând spre ziuă, voi lăsa-o iară?

Mă-ntreb, ce mări s-aud vuind în noapte,
Pe ce oraș cad ropote de ploaie,
Ce fluviu-nalță către geamu-mi șoapte
Ca-n suflet întristarea-mi s-o îndoaie?

Și-ncerc atunci ca să-mi aduc aminte
Ce zări vor răsări spre dimineață,
Când soarele-n lumina sa fierbinte
Încet le va desfășura din ceață.

Acolo... e un lac ca apa verde
Cărunt de paseri albe și de spumă,
Și mai departe-un munte șters se pierde,
Ce-n zori se va învineți sub brumă...

Ori poate, între țărmuri nevăzute,
Cu veșnic rennoita ei coloare,
Cu bărci rătăcitoare și pierdute,
Se legănă, cu cântu-i lung, o mare.

În veci, deasupra zorilor schimbate,
Perdeaua sorții mele cea fugară
Se-nlătură pe cer ca să-mi arăte
Alt țărm, altă cetate, altă țară...

Ca sa mă-nvețe iarăși sfâșierea
Plecării mele veșnic mai departe,
Ne mai înfățișându-mi nicăierea
Pe-acei de care viața mă desparte!

Vo ice-ați voit ca soarta să mă-ndrume
Spre voi, o! cum aș vrea să nu m-alunge!
Dar cum să vă urmez în larga lume
Când însămi eu nu mă mai pot ajunge?

Aș vrea să dau viața mea întreagă,
Și inima-mi în care patimi luptă!
De inima-mi de câte ori se leagă,
De-atâtea ori de-un nou exil e ruptă!

Ș-atuncea resemnarea nu mă lasă
Ca să fiu smulsă și rătăcitoare
Purtată-n veci cu lenea dureroasă
A ramurei de iederă pe mare…