Pe mare (Duiliu Zamfirescu)

 

Larg, părul răsfiră.
Pe umeri-ți ca de zăpadă,
Și lasă pe coarde de liră
Suflarea ta caldă să cadă

Privește pe luciul mării
Cum păsări s-avântă pe spume,
Molatecul ritm al cântării
Ducându-l pe aripi în lume

Hyperion trece a lene
Și-n ape ar vrea să coboare...
Întâi te sărută pe gene,
Te-mibie cu el la răcoare.

O Lalage, scumpa mea Lală,
Ascunde-te, el o s-apună.
Nu-l plânge, că-i crud și te-nșală
Întoarce-ți privirea spre lună.

Din funduri de singurătate
Răsare duioasa fecioară,
Și genele-i nesărutate
Spre lumea de jos le coboară

Cu raza privirilor sale,
Ea, tristă, îți mângâie părul
Și-n nota simțirilor tale
Tresare atunci adevărul:

Tu cânți, și din glasul tău pică
Aduceri aminte de doruri,
Rămase în lumea antică
Din glasul fecioarei din coruri.

Tu cânți, și cu blânda-ți solie
Îmi pare că vii dintr-o sferă
Ce-n limpedea ei armonie
A prins fericirea-himeră

Pe țărmuri se-ntinde răcoarea
În pacea deplină a firii
S-aud cum își scutură floarea
În brazdele lor trandafirii

Venind către țărm, ni se pare
C-am fost prin trecutele vremuri
Ușor tu te miști pe cărare
Și-n aerul limpede tremuri.

Cu clipătul apei ce moare
Oceanul sărută nisipul
Și urmelor tale ușoare
Gelos le acopere chipul.

Aruncă-ți pe umere haina
Și strânsă de mine pășește
Amorul e pururea taina
Ce totul și toate-ncălzește