Pe terasă

 

Un nor subțire umbrise soarele.

Ea îl asemănă cu vălul fin de mătase albă, ce-i acoperia umerii.

Era în asfințit.

Par’că totul se pregătia după închipuirea noastră: soarele trebuia să se ivească cu încetul; nuanțele lui erau să se învedereze mai felurite pe dunga norului; pentru ochi priveliștea devenia mai puțin banală ca obișnuitele apusuri pe un orizont senin.

Rozele din parc aromiau seara.

Stam retrași.

Lumea ieșise pe terasă: bărbați, femei, copiii; o mică societate cosmopolită sau, mai bine zis, un amestec pestriț de Germani, Polonezi, Români, Ruși — și un American!

Americanul se deosebia printr’o originalitate mai caracteristică: un trup de colos, deprins din copilărie cu educațiunea forței, în care inima își urmă veșnic aceleași bătăi liniștite și regulate, iar în minte-i nu încăpeau decât concepții de mari speculațiuni meșteșugite.

Acest om, lipsit de imaginațiune și de simțire, ieșise pe terasă, cu stomacul plin, descheiat la jilectă, pentru a-și fuma havana și a digera în fața apusului.

Ceilalți îl priviau ca pe un fericit fără seamăn, venit din patria minunată a bogățiilor fabuloase.

Capetele tuturora, pleșuve și având formele cele mai ciudate, păreau niște pepeni mari galbeni, la cari un copil răutăcios și spiritual ar fi adăugat ochi, nasuri și guri dintr’un material oarecare.

Convorbirile lor se mărginiau la afaceri de negoț, la întreprinderi financiare, sau la politica de toate zilele. Din când în când se făceau mici socoteli bănești, prin cari cei mai bogați se plângeau de scumpătatea hranei și locuinței.

Pe toate aceste figuri, natura nu lăsase să-i scape o trăsătură fina; o expresie de bunătate, de inteligență. Toate erau scoase din acelaș tipar grosolan; făpturi cari apar cu miile pe minut, din cari apoi se recrutează nepăsătorii, cinicii, răii, adese ori, fericiții acestui pământ.

Femeile lor, mai toate trecute de treizeci de ani, păreau niște bărbați în fuste. La ce vârstă avuseseră aceste femei farmecul sexului lor? Aceleași glasuri sparte sau aspre, aceleași gesturi grosolane sau stângace, aceleași fețe, peste cari sufletul nu mai trimitea nici o resfrângere, aceleași grămezi de carne cu nervi, ce nu puteau să vibreze la atingerea, nici a durerii, nici a fericirii, nici a pietății. Spiritul lor era dedat tot cu aceleași banalități și mizerii ale vieții de toate zilele.

Dela întâia observație, contrastul ne izbise brutal: atâtea suflete moarte în fața celei mai mărețe priveliști a naturii! Ne simțiam străini în lumea asta.

Ne gândiam la visătorii, la artiștii, la cugetătorii, cărora săracia nu le-a îngăduit să treacă dincolo de barierele orășelelor pline de praf, de noroiu și de negustori, pentru a-și înecă privirile și sufletul în zările albastre și largi!... Unde sunt acești setoși de ceruri și de apusuri de soare? Prin ce mansarde și prin ce cafenele vegetează bieții nostalgici, când ei ar trebui să se găsească în locul acestor nesimțitori și parveniți în redingote și în fuste?!

Ah, banii! banii!...

* * *

Ochii noștri se afundau în senin.

Marginile norului începeau să se arginteze.

Bărbații își aprindeau țigările, unii pipele negre și mirosind urît; femeile își răcoriau fețele aprinse cu evantaliuri mari, mișcate fără gingășie; râdeau, vorbiau de constipațiile de cari suferiau, din cauza mâncărilor prost gătite de către bucătăresele otelului.

Prin înălțimile limpezi ale spațiului rândunicile se alungau, ca niște suflete după idealuri... Din când în când trecea spre păduri câte un corb singuratic, al cărui sbor părea leneș și molatic ca sborul unui vis.

Soarele ieșise după nor. O simfonie imensă de culori, în care galbenul și tradafiriul dominau, se imprăștiase peste albastrul orizontului. Norul abia se mai deslușia de sub praful razelor: părea o insulă mică de argint... În curând avea să piară.

Peste vârfurile pădurilor risipite pe dealurile din depărtare, lumina apusului da naștere la game de nuanțe uimitoare. Verdele brazilor devenia felurit și surprinzător; își pierdea posomorîrea lui monotonă și aspră. Ramurile se vedeau ca niște re{ele nesfârșite, țesute din raze și culori.

Era un ceas sfânt, când sufletul se uimește mai adânc de farmecul nemărginitului și al tăcerii.

Atunci mi se păru că aud trecând pe coardele simțirii mele acorduri uitate, o îngânare de note dintr’un cântec vechiu — cântecul plăcerii de a trăi. Vieața își redobândia înțelesul ei tainic, fermecător de mincinos și de dulce! Moartea îmi părea ca un gest brutal și odios al Firii.

Ea mă înțelesese și-mi vorbia încet:

— «Pentruce oamenii simpli și credincioși se gândesc atât de puțin la moarte și o privesc în față senini și neînfricoșați? Pentruce un Pierre Loti, un Guy de Maupassant, la gândul că odată vor muri, își înclină frunțile lor de mari visători și artiști in fața eternului «triumf al țărânei», pe când cel mai sdrențeros țăran ar ști să-ți răspundă cu o ridicare de umeri nepăsătoare, sau cu un surâs blând de martir care întrevede cerul?

«Religiunea ne vorbește de o vieață viitoare; știința a sfărâmat această minciună, înlocuind-o cu un adevăr în jurul căruia totdeauna vor pluti îndoieli. De sigur știința a făcut și va face mult bine bietei omeniri: dar câte odată misiunea ei de a nimici unele din cele mai sublime iluzii ale credinței o socotesc nefolositoare și crudă.

«Știința poate va izbuti să creeze omului o vieață mai ușoară și mai plăcută. Ei bine, tocmai atunci plăcerea de a trăi va deveni mai nesățioasă, frica de moarte mai adâncă, nevoia de a crede într’o minciună divină, mai oarbă. Niciodată scurtimea traiului depe pământ nu ne va satisface toate dorințele, toate idealurile. Și făgăduința religiunii că de aici vom trece într’o vieață veșnică mi se pare cea mai mângâietoare amăgire, cea mai sfântă iluzie ce și-a putut-o crea umanitatea!

«Cum va pismui omenirea din veacurile viitoare epocile noastre, când credința n’a dispărut cu totul!»

Oh, glasul ei cald, — cântec de leagăn pentru sufletul meu ostenit de dureri ...

Pentruce ne gândim, uneori, la moarte, când suntem prea fericiți? E ciudată această stare sufletească: de a te simți puțin trist, tocmai pentrucă ești ferizit! Niciodată n’am gustat fericirea curată, fără amestecul unei alte sensații. Totdeauna mă neliniștiâ presentimentul vag că după sfârșitul unei fericiri urmează părerile de rău fără îndoială. Vieața ar avea, poate, o logică, dacă totdeauna după o mare fericire ar veni moartea!

Lumea se coborîse în parc.

Rămăsesem singuri.

Seara începea să urzească pânza ei de umbre, acoperind firea ostenită pentru odihnă și visuri.

O lumină gălbuie însenină culmile dealurilor. Răsăriâ luna.

Ea îmi luase mâna, ca și cum ar fi vrut sa împărtășim fiorii aceleiași uimiri.

Apoi mă întrebă :

— Adu-ți aminte de câteori farmecul lunii te-a făcut sa te simți prea fericit sau prea trist — și spune-mi-o.

Amintirile îmi reveniră clare:

Pe malul lacului Thum. Luna răsărise pe culmea Alpilor și limpezia o cotitură a apei, mărginită între două stufuri de trestii. Spre cărarea aceea prăfuită de raze plutia un cârd de lebede.

Eram singur. Priveliștea eră atât de frumoasă, că nu-mi puteam da seama bine dacă era reală în întregimea ei. Mi se părea că ea cuprindea și o parte de vis: ceva văzut aiurea, în peisajele ideale pe cari, uneori, sufletul și le zugrăvește pe pânza închipuirilor lui dumnezeești.

La o cârciumă, așezată pe cellalt mal al lacului, un grup de Tirolezi cânta cântece de iubire și de beție. Când glasurile încetau câte un minut, deslușiam notele unei țitere care par’că împrăștia în noapte un fior de melancolie.

Altă dată: pe valurile liniștite ale Dunării.

Un pescar mă trecea într'o luntre către un ostrov. Luntrașul îmi spusese că în fiecare noapte se, adună în ostrov, o ceată numeroasă de pescari turci, cari își petreceau vremea fumând și cântând. Abia despre ziuă ațipiau un ceas, două.

Luna se ivia mare și roșie; părea că iese din apă.

Când luntrea se apropia de ostrov, pescarii turci își începeau cântecele. Era un cor depărtat, o jale de suflete trudite, desmierdându-și urîtul și singurătatea. Nemărginitul apei devenia mei misterios; noaptea mai tristă...

Cântecul acelor pescari mă atrăgea, mă chema ca un glas cunoscut. Oh, pentruce nu puteam să fiu și eu printre acei oameni simpli, veșnic rătăciți pe apă? Pentruce nu puteam să schimb cu pâinea lor neagră, cu traiul lor liniștit și monoton, goana obositoare a sufletului meu după idealuri mincinoase și deșerte?

Și în sfârșit, acum: lângă tine!

* * *

Ea mă ascultă — și îi ghiciam eterna, marea întrebare, la care niciodată omul nu va putea răspunde hotărît:

— Ești fericit?

Cine — făcându-și sau făcându-i-se aceasta întrebare,— n'a întrezărit surâsul îndoielii?

— Ești fericit?

Și cu toate astea era o fericire ce simțiam atunci! Înțelegerea dintre sufletele noastre se făcuse armonioasă, largă, ca desăvârșitul acord dintre două vioare.

Ea așteptă răspunsul. Voia să-l audă, ca orice femeie, numai pentru vanitatea de a ști că a putut face pe un om fericit? Sau din dorința de a mă vedea fericit?

Pentruce nu puteam, pentruce par’că mi-era frică să-mi recunosc fericirea cu aceeaș siguranță cu care îmi recunosc părerile ?

Simțirea omenească, deprinsă fiind prea mult cu suferința, ajunge uneori la această stare de a nu-și mai putea lămuri sensația fericirii.

Ochii ei mă priviau de aproape, umezi și dulci. Glasul ei luptă să-mi depărteze gândurile de îndoială, să-mi smulgă din suflet răspunsul hotărît și adevărat.

Eram fericit! Eram fericit!...

Dar clipele treceau cu iuțeala lor neînchipuită — clipe nestatornice de fericire — al căror sfârșit îmi apărea cu un râs hidos de ironic, ce încremenește câte odată pe gura unui mort.

Solca (Bucovina), 1895.