Pe un volum de Eminescu
S-a zic că, din punct de vedere artistic, opera poetică a lui Eminescu e imperfectă. Acei care cred astfel confundă perfecțiunea tehnică cu perfecțiunea artistică. Orice om inteligent, care a ținut o prozodie în mână, poate face versuri perfecte. Semnatarul acestor rânduri nu e poet. Totuși:
Aseară, fix la ora 9,
Trecând așa pe strada Nouă
Sau poate Amzei — nu importă!
M-am pomenit cu o escortă
De oameni beți ca niște bestii
Vorbind — pe lângă alte chestii —
Că monoplanul n-are cârmă,
Dar totuși dacă tragi de-o sârmă
Virează scurt — și prin urmare
Aici e lucru foarte mare!
Toate rimele sunt bogate sau rare și vă desfid să găsiți o singură greșeală de ritm sau de măsură.
Nu oricare om inteligent, însă, poate face versuri artistice (și cu atât mai puțin poezie).
Așadar, încă o dată, una e perfecțiunea tehnică și alta e perfecțiunea artistică. Ele se condiționează poate reciproc, dar nu se pot confunda.
Eminescu a fost un artist atât de mare pe cât a fost poet.
Nici un critic însă nu a analizat definitiv structura intimă a poeziei sale; nimene nu s-a coborât în laborator să surprindă tainele acestui artist incomparabil.
Despărțind ad-hoc forma de fond, observăm că la unii poeți de ieri și de astăzi expresia formală întrece cu mult conținutul sufletesc.
Poetul are mania de a spune totul cât mai pe departe, cu ocol, cu diplomație parcă... E un labirint de întorsături precaute în care uneori te pierzi definitiv. Trebuie să dai cuvintele la o parte cu lopata, ca să descoperi o idee liliputană, care de obicei nu merită osteneala:
Nu vezi tu că-n înțelesul cel zadarnic și cuminte,
Care tremură-n belșugul de zâmbiri și de cuvinte,
E podoaba unei calde, dulci comori nerisipite
De dorinți pe care ochii nu le lasă tăinuite
Prin văpaia lor duioasă, rugătoare și senină
Ca o rază ne-ntinată de sfielnică lumină?[1]
Toate acestea vor să ne spună: „Nu vezi cum te doresc?”
Alteori, forma îmbracă exact, fără cute inutile, intenția poetului; e manifestarea onestă a talentului veritabil, mic sau mare:
Greu mi-i, dragă, fără tine
Și te chem de-atâtea ori —
Nu din zori și până-n sară,
Ci din sară până-n zori...[2]
În sfârșit, câteodată, poetul face atâta economie de material, încât ajunge la acest ideal de exteriorizare: exprimă direct numai o parte din ce are de spus, lăsând pe cititor să completeze inevitabil restul. Acesta e Eminescu. El spune întotdeauna mai mult decât exprimă direct.
Conținutul sufletesc întrece covârșitor expresia formală...
De aceea el a avut, într-o măsură unică la noi, puterea de a evoca. Aleg, din epoca lui de maturitate artistică, două versuri — destul de simple în aparență:
Căci azi le sameni tuturor
La umblet și la port...
Ideea exprimată de-a dreptul: „azi le sameni tuturor” cuprinde în sine ideea inevitabilă: „odinioară te deosebeai de toate”. Așadar, în cinci cuvinte două idei opuse, ca două fețe ale unui obiect luminat dintr-o parte; iar ideea subînțeleasă, provocată de un singur cuvânt („azi”).
Și luați seamă: convingerea că femeia iubită e singura pe lume (această iluzionare exprimată indirect prin sub-înțelesul „odinioară te deosebeai de toate”) este ceea ce Stendhal explică pe zeci de pagini prin fenomenul cristalizației; e cel mai caracteristic efect sufletesc al amorului; e însuși Amorul...
„La umblet și la port...”
De ce a ales poetul (nu e vorba de-o alegere calculată) tocmai umbletul și portul?
A ales „umbletul” pentru că la ochi, la gură sau la frunte, se înțelege că nu ți-ar fi greu să faci deosebire între iubita ta și celelalte femei, chiar dacă n-ai fi așa de înamorat. Pe câtă vreme ca să poți deosebi o femeie de toate celelalte numai de pe umblet, de departe (să-i poți presimți apropierea), trebuie să iubești într-adevăr. Numai amorul singur îți dă putința de a observa o deosebire care scapă privirilor indiferente.
Tot așa în ce privește „portul”. Ba încă aici poate fi vorba și de cunoscutul fetișism al înamoraților. Cine a iubit știe cât prestigiu capătă numai o panglică din părul iubitei. Rochia? Dar rochia ei nu seamănă cu nici o rochie din lume! Tot ce a venit odată în atingere cu iubita nu mai poate fi banal: a împrumutat ceva tulburător din ființa ei unică...
(Ceea ce a ajutat pe poet să găsească tocmai „umbletul” și „portul” e fără îndoială sinceritatea lui absolută, de care voi pomeni mai departe. Aici însă e vorba numai de procedeele artistice, iar nu de însușirile sufletești care au condiționat aceste procedee.) Așadar, la cele spuse în primul vers se alătură ceea ce versul al doilea spune lapidar și indirect: „Te iubeam atât de mult, încât eram în stare să te deosebesc dintre toate celelalte femei, numai de pe umblet și de pe port”.
Deci ca să recapitulăm: primul vers indică un sentiment în cea mai caracteristică manifestare a lui, al doilea vers, concentrând esențialul în două cuvinte, arată intensivitatea acestui sentiment — și amândouă la un loc stingerea lui.
Adăugați la acestea regretul după amorul dispărut, apoi tonul care dă acestui regret o nuanță de mândrie și, fără să vă mai gândiți la lumina care se răsfrânge în mod fatal din strofele anterioare asupra lor, vă puteți da seamă cât punea Eminescu numai în două versuri de câte cinci cuvinte, atât de simple în aparență.
Darul de a sugera e deci, în parte, coralul puterii de a găsi și de a exprima concis numai strictul necesar. Dar acest strict necesar, această parte luminată a unui tot rămas în umbră, e exprimat de-a dreptul cu toată claritatea permisă de subiect și posibilă mijloacelor artistului.
Se înțelege, prin urmare, că nu e vorba aici de procedeul acelor poeți care nu exprimă nimic de-a dreptul, ci vor să sugereze totul. Aceștia, fiindcă nu pot să ne comunice, prin procedee oneste și experimentate, ceea ce simt și gândesc (de gândit, mai ales, nici nu prea au obicei), își ascund neputința sufletească și artistică în cele mai nebuloase teorii estetice.
Ei au pretenția că ne pot sugera idei și stări sufletești numai prin imagini și prin șiruri de cuvinte, reduse la rolul de sunete.
Și astfel, în loc să ne arate, de pildă, în lumină convenabilă, cel puțin colțul unei săli, ca să putem completa restul, poetul ne poartă prin întuneric sau prin odăile vecine! Decât așa, preferăm să ne lumineze cinstit toată sala dacă poate, ori să ne dea pace. În literatura noastră, acest poet există, după cum vom vedea (ca un ecou tardiv al unor cenacluri literare din Franța), sub două aspecte diferite.
Când e sincer, el e victima unui bovarism inofensiv de care nu se va lecui niciodată.
Un soliloc. Singur el e în stare să-și priceapă opera pe care totuși o oferă cititorilor.
Procedeul lui, însă, nu exclude posibilitatea unor imagini noi și câteodată admirabile. E și greu să bați câmpii așa, fără să găsești din întâmplare câte o floare rară, pe care n-ai găsi-o dacă ai fi nevoit să străbați drumul sever al unui șir de idei. Tocmai acestea derutează pe unii cititori.
Oricum, însă, cu toată aparența lui de farsor, poetul ni se pare, în fond, și mai naiv decât admiratorii lui...
În cele mai multe cazuri însă, poetul nu e sincer (al doilea aspect al „artei nouă” indigene). În obscuritatea sonoră a producțiilor sale, e o mare doză de șarlatanism literar. El încearcă să ne sugereze un fond care nu există, sau care se reduce la infinitul mic până la proporții atât de microscopice, încât dispare cu totul.
Pe un nor de ametiste luna grea, halucinantă,
Monoclează orizontul cu tergiversări de plantă.
Voluptatea sepulcrală distilează-n mine seva
Vesperalelor litanii, templele lui Saki-deva,
Conturează nostalgia de fenol și de mister
Și-mi pătrunde-acut în craniu, ca un vers de Baudelaire...[3]
Iar exhibiția acestui vid sufletesc e colorată apoi, după gradul de inteligență al fiecăruia, de dorința de a părea original și mare cu orice preț.
Unul e diabolic, altul e macabru. Unul suferă de spleen și caută originalitate în oglinzi și-n etajere, altul strânge în brațe schelete și vrea să ne epateze prin imagini de o hidoasă pornografie, exagerând o senzualitate de care nu e capabil.
Toți cred că fug de banal căutând subiecte bizare, și nici unul nu pricepe că adevărata originalitate, care se vede mai ales în tratarea unui subiect simplu, n-o poți vedea dacă nu te-ai născut cu ea. Și astfel, printr-o ironie a soartei, ajung toți să samene între ei fără să-i poți deosebi: goana după bizar devine foarte banală.
Ce spectacol amuzant pentru cititor!
Închipuiți-vă un om exasperat că s-a născut cu o figură de lacheu; în loc să se resemneze cu ce l-a hărăzit natura, el își pictează fruntea în verde și obrajii în albastru.
Nu e așa că omul a devenit interesant?
Închipuiți-vă acum că nu unul, ci mai mulți au avut această tristă fantazie. Vopseaua le-a luat până și cea mai săracă urmă de expresie individuală. Și nimeni nu simte ridicolul acestei originalități en bloc! Dacă te-ai apropia de oricare dintre ei, să-i treci cu buretele ud peste față, ai vedea ce mutră banală de burghez iese la iveală...
Totuși să nu te atingi cumva de Arta lui, de Principiile lui, de Teoriile lui estetice, că devine agresiv și rău ca un câine de sex, care-și apără puii ce n-au făcut încă ochi.
Originalitatea poeziilor lui Eminescu nu stă nici în bizarerie, nici în obscuritate. Subiectul celor mai bune poezii e luat din domeniul sentimentelor etern și general-omenești!
Iar obscuritatea relativă a unora dintre ele nu e deloc voită, ci e condiționată de însuși cuprinsul poeziei. Poetul a dat, pe cât i-a permis natura subiectului, cea mai clară expresie unor simțiri nelămurite sau unor stări sufletești complexe și pline de umbră.
Deosebirea e evidentă: Două ape cărora nu le vezi fundul. Dar una, deși e limpede, nu poate fi străbătută cu privirea în întregime, fiindcă e prea adâncă. Pe câtă vreme alteia, deși e numai de o șchioapă, nu-i vezi fundul, fiindcă e tulbure.
Rar întâlnim la Eminescu neologisme sau cuvinte abstracte și generale. Când întrebuințează de acestea, el le concentrează sau le personifică, dându-le viață poetică:
S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora...
Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece...
Neologismul e necesar uneori și e justificat de natura subiectului sau de gen.
Altminteri, neologismul e prozaic, sec, sclipitor și sonor, ca o bucată de tinichea. El poate da unui vers mai multă lapidaritate: primul sau prima e mai sonor și mai scurt decât cel dintăi, cea dintăi. Dar într-o poezie lirică, unde un singur cuvânt e destul ca să strice impresia totală și efectul țintit de autor, primul sau prima îmi aduc aminte proza presei cotidiene: prima sesiune, primele investigații, primul recensământ etc. — și ajunge această picătură de proză în cupa poeziei, ca să-i altereze tot conținutul.
Neologismul e de obicei un cuvânt abstract și general.
El e lipsit de seva cuvintelor neoașe, care de veacuri și-au tot îmbogățit cuprinsul și s-au încărcat de acea tainică viață pe care nu o poate avea un neologism sfrijit. Sunt unele cuvinte vechi, care deșteaptă în sufletul nostru rezonanțe atavice inexplicabile. Dacă au răsfrângerea unui context potrivit, ajutorul unei vecinătăți unice, abia atunci ele dau la iveală toată bogăția lor nebănuită și impalpabilă.
Iar Eminescu a avut, ca nimeni altul, norocul să găsească asemenea geniale învecinări de cuvinte.
S-a spus că în opera lui Eminescu nu e aproape nimic ocazional și special. Totul are o semnificație eternă. El n-ar fi început niciodată cu: „Te-am văzut plângând aseară”, ca să ne cânte un episod mărunt din epopeea lui sentimentală.
Chiar când pleacă de la motive speciale, poezia lui se înalță până la etern și general. „Pe lângă plopii fără soț” nu e numai un oarecare amor stins al poetului, ci e însuși Amorul: e aproape tot ce cuprinde mai semnificativ pentru noi acest cuvânt scris cu literă mare.
Și această tendință de a se desmărgini face ca, în poeziile lui Eminescu, să întâlnim de atâtea ori și în atâtea forme splendide ideea de infinit („sure văi de haos”; luna „vis al negurii eterne”; „vremea cearcă în zadar din goluri a se naște”; „din ce noian îndepărtat au răsărit în mine” etc.).
Chiar și în descrieri se observă uneori aceeași tendință:
Dar un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătății mării...
Cine ar putea pune acest tablou în ramă?
Niciodată Eminescu nu sacrifică termenul propriu pentru frumusețea tehnică a versului.
Sinceritatea în artă e o însușire supremă. În ultimă analiză, ea mi se pare chiar condiția unică a poeziei lirice... Nu oricine însă poate fi sincer în versuri.
Eminescu avea această putere, unită cu o rară onestitate artistică.
El căuta cu patimă “cuvântul ce exprimă adevărul” și nu se putea hotărî să renunțe la el, atunci când necesitățile tehnice ale versului cereau alt cuvânt. Ar fi înșelat pe cititor; ar fi sacrificat o frumusețe sigură pentru alta dubioasă.
De aceea multe din versurile lui au greșeli de ritm, pe care le-ar putea evita astăzi oricare poetaștri de salon. Aceasta a făcut pe unul dintre ei, pe cel mai ritos, să declare că Eminescu n-avea ureche muzicală!...
Dar ar fi să cerem prea mult aceluia care, pe când literatura noastră răsuna încă de glasul dulceag al „filomelei”, a făurit limba literară și forme noi, pentru un fond tot atât de uriaș pe atunci, ca și munca istovitoare a acestui poet fără noroc.
Ce ar fi putut el să facă și pentru tehnica versului, ne-a dovedit-o cu prisosință în câteva bucăți, din care n-am nevoie să citez decât următorul exemplu de onomatopee fină:
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
N-avea ureche Eminescu? Grozav de lungi trebuie să le aibă acela care a îndrăznit să afirme această... negare — ca să zicem așa.