Pentru ce am fost contra războiului

Pentru ce am fost contra războiului de Duiliu Zamfirescu

Odessa, 20 martie 1917

Este o datorie de bun român de a examina cauzele pentru care am fost bătuți, căci am fost bătuți. Nu o spun pentru vana glorie de a dovedi că prevăzusem cele ce se întîmplă astăzi, ci pentru a trage învățăminte și a deschide ochii copiilor noștri. Chiar dacă, pînă la urmă, Aliații vor fi învingători iar germanii învinși; chiar dacă România nu va pierde nimic; mai mult, chiar dacă va cîștiga ceva, un lucru rămîne adevărat: am fost bătuți.

Din înfrîngerea noastră vom scoate putere pentru viitor; din amărăciunea umilinței, vom distila parfumul răzbunării; din durerea eroilor noștri, vom scrie epopeea morții glorioase a învinsului, acea Chanson de Roland pe care s-o înțeleagă aliații noștri.

Terre de Roumanie, mult estes dulz païs.

Dar poporul român nu merita această soartă. Tradiția sa, cumințenia generațielor trecute, jerfele domnilor pămînteni, sacrificiele boierilor, superioritatea țăranului asupra tuturor popoarelor neolatine, toate lucraseră împreună pentru a face, din munteanul daco-roman, un om liber, supusul unui stat neatîrnat cu cel mai mare viitor înaintea sa. Pentru a ajunge acolo, bărbații noștri politici de astăzi trebuiau să fie „cuminți”. Atît și nimic mai mult.

Să vedem.

De la 1914 la 1916

După declararea războiului european în 1914 mă aflam la Sinaia, cînd a început fierberea în public și printre politicianii noștri, relativ la intrarea României în acțiune. La hotelul Capșa se afla toată lumea cunoscută, toți diplomații ce nu aveau vile. Prin urmare, întîlneam acolo pe ministrul Italiei, baron Fasciotti; pe ministrul Germaniei, d-l Waldhausen; pe ministrul austro-ungar, contele Czernin; pe ministrul Olandei, d-l de Wredenburg; pe toți românii noștri, de la d-l Marghiloman pînă la ultimul cățel conservator, de la d-l Ion Brătianu pînă la ultimul agent liberal.

Firește, fierberea era mare. Printre străini, unii ar fi voit să mergem cu ei, alții cu ceilalți.

Românii erau în mare majoritate pentru Puterile Aliate (Franța-Anglia); guvernul Brătianu zicea că vrea să rămînă neutru. Partidul Conservator era împărțit: unii filogermani, alții filofrancezi. D-l Carp, singuratec, părăsit de mai toți amicii politici, încă de la 1913, dar totuși foarte frumos. D-sa era singurul de părere, împreună cu d-l Stere din Partidul Liberal, să mergem hotărît cu germanii. Tocmai atunci sosește din străinătate d-l Nicu Filipescu. D-sa este astăzi mort. Prin urmare, se poate vorbi despre d-sa cu cea mai absolută imparțialitate, mai cu seamă cînd cel care vorbește sunt eu, care nu am făcut politică niciodată și nici nu am avut cu d-sa alte raporturi decît ale unei perfecte urbanități.

Una dintre primele persoane cu care a vorbit d-l Filipescu, după întoarcerea sa, am fost eu. Dumnealui povestea cum trecuse prin Germania și asistase la desfășurarea primelor evenimente, cum văzuse organizația admirabilă a acestui popor; cît puteau fi de pericoloși și cît eram noi de departe de administrația lor. Nu avea cuvinte destule pentru lauda germanilor.

Firește, pentru orce om cu scaun la minte, reieșea că d-sa va fi pentru o politică filogermană sau cel puțin pentru neutralitate. Lucrurile merseră nedeslușite pînă la primul Consiliu de coroană — cînd, deodată, d-sa se face stegarul ideii contrarii, a intrării României în război, imediat și cu orce preț, în contra Germaniei.

Ce se întîmplase? În Consiliul de coroană, d-l Marghiloman, pe care d-l Filipescu îl alesese șeful Partidului Conservator, după ce răsturnase, pe rînd, pe d-l Carp, pe d-l Iorgu Cantacuzino și pe d-l Maiorescu, iar acum voia să răstoarne și pe alesul său de ieri — d-l Marghiloman, zic, se declarase pentru neutralitate. Ura violentă a d-lui Filipescu contra d-lui Marghiloman, care dospise în intervalul acesta și se făcuse bubă, îl îndemna la orce fel de excese, de unde deci și excesul războiului. Timp de doi ani, ziarul d-sale Epoca duse cea mai dezmățată campanie contra d-lui Marghiloman, pe care Partidul Conservator, rupt în două, îl repudie alegîndu-l pe d-sa, Filipescu, în loc, și o campanie tot așa de deșuchiată pentru Transilvania, inventînd pe preotul Vasile Lucaci, ca prezident al Ligei, și pe poetul Octavian Goga, ca scriitor al ei. Pe toți aceștia îi cunosc personal. D-l Marghiloman are o suprafață destul de mare, grație însemnatei sale averi și unei înlesniri sufletești de a părea. Nu are însă nici puterea de caracter a lui Carp, nici vastele cunoștințe ale lui Maiorescu, nici pasiunea lui Filipescu, nici talentul lui Take Ionescu, ci stă între toți ca barometrul la „variabil”, cînd poate ploua, poate ninge, sau poate fi chiar frumos. Preotul Vasile Lucaci, pe care l-am cunoscut la Roma foarte de aproape, cînd era refugiat de urgia ungurilor, este un amestec de martir, de patriot și de scamator, care cu timpul s-a coborît pe scara acestor trei atribute pînă la cel din urmă, unde s-a oprit definitiv. În momentul cînd îl întrebuințează d-l Filipescu, preotul Lucaci este un scamator sadea. Poetul Octavian Goga e scriitor de real talent; dar, mai presus de toate, este un ambițios lipsit de mijloace.

Cînd dar toată lumea aceasta începe campania nebună a intrării României în acțiune imediată și necondiționată pentru „întregirea neamului”; cînd la agenții de mai sus se alipește colegul meu din Academie, Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu elocvența sa năstrușnică, cu stilul virulent al scrisorilor sale politice; cînd prezidentul Academiei, nevinovatul dr. Istrati, ia pe față poziție „contra Germaniei» și „pentru Franța»; cînd dezechilibratul general Crăiniceanu devine directorul Universului și umple ziarul cu proza macaronică a strategiei sale, care trebuia să-l ducă la retragerea rușinoasă de la Brașov; cînd șioiul amenință să devină Dunăre, să rupă și să dărîme totul în cale — atunci omul gîndurilor și al scrisului, eu, Duiliu Zamfirescu, am ridicat capul. România este a mea cel puțin tot atît cît este a lui Filipescu, a lui Delavrancea, a dr-ului Istrati, a generalului Crăiniceanu, a lui Take Ionescu, a lui Mille, a lui Pisani, a lui Rubin. Eu am iubit-o și am cîntat-o în romanele mele; am visat la dînsa, pe cînd trăiam departe, la Atena, la Bruxelles sau la Roma; m-am îmbătat din poezia istoriei noastre daco-romane în însuși Forul lui Traian, și apoi, cu toiagul în mînă, pe malurile Streiului. Toată România Mare trăia în sufletul meu, ca floarea în sămînță. Vreau să învăț pe români a cugeta și a simți în această îndrumare, pînă ce fiii sau nepoții noștri, ajunși la maturitate politică, s-aducă la îndeplinire visul generației noastre, printr-o lungă pregătire. Căci nimic nu se încheagă dintr-o dată.

Cînd, dar, am văzut că împrejurările din afară tirau după ele lumea noastră politică, toate clasele, toate vîrstele, pe femei și pe bărbați; cînd, mai cu seamă, am simțit că guvernul se duce cu încetul pe alunecușul prăpastiei, am crezut că nu mai pot tăcea. Atunci am vorbit în Academie.

Ce m-a făcut să vorbesc?

Nu trebuie să fie cineva mare geniu ca să priceapă că un război de cucerire nu se face ca o nuntă din amor. Pentru a lua din mîna ungurilor Transilvania, se cer două condițiuni : a) ca actuala formațiune politică a Austro-Ungariei să fie atinsă de caducitate sau ca Austro-Ungaria să fie angajată într-un mare război; b) ca România să aibă o pregătire complectă: finanțe, armată, drumuri-de-fier, fabrici interne de munițiuni, depozite de hrană, spitale etc., etc.

Pentru ce atîtea lucruri extraordinare deodată?

Pentru că Transilvania, după care suspinăm noi, este atît de trebuitoare ungurilor, încît, în ziua în care nu vor mai avea-o, vor fi pierduți.

Prima condițiune, aceea a distrugerii Austro-Ungariei pe calea armelor, putea să se întîmple în războiul actual. Pentru aceasta țara noastră avea un singur lucru de făcut, un lucru simplu, cuminte: să aștepte.

Dar, se va zice, e cu putință să aștepți să-ți dărîme alții pe vrășmașul tău de moarte, iar tu să stai cu mîinile la piept?

Răspuns categoric: da.

Acest răspuns, atît de hotărît, este datorit faptului că ambele condițiuni pomenite mai sus trebuie să se împlinească în același timp. Nu poți să te arunci asupra Ungariei, spre a-i lua Transilvania, chiar dacă ea este angajată în altă parte, fără a avea o preparațiune desăvîrșită, care să-ți permită a suporta un război crîncen. În condițiuni normale, România nu se poate măsura singură cu Ungaria, deoarece 8 milioane de oameni trebuie să fie învinși de 18 milioane; cu atît mai puțin cu Austro-Ungaria. Pentru a avea probabilități de biruință, se cere neapărat ca Austria să oblige pe Ungaria a-i da contigentul său de trupe, care s-o reducă, slăbindu-i organizațiunea militară.

Am spus mai sus că Transilvania este podoaba Ungariei. Pentru a nu o pierde, ungurii sunt în stare să-și vîndă sufletul Satanei, să facă orce slugărnicie, să dea în genunchi împăratului Germaniei, cum a făcut Tisza cînd s-a văzut atacat de noi. Se poate afirma, în treacăt, că contele Tisza a ipotecat viitorul Ungariei și că slăbiciunea acestei țări începe acum.

Prin urmare, pentru a profita de prima condițiune, angajarea Austro-Ungariei în războiul mondial, România trebuia să împlinească și pe a doua condițiune, de a fi pregătită într-un mod cu totul extraordinar, și chiar atunci să se teamă de ceea ce s-a întîmplat acum, cînd germani, unguri, bulgari și turci s-au aruncat asupra noastră, spre a salva Transilvania și a o păstra ungurilor.

Și cum eram pregătiți noi?

Cum eram pregătiți

O rețea de drum-de-fier imposibilă, rămasă cu 20 de ani în urma dezvoltării economice a țării, care n-avea linii duble decît între București și Buzău, adică pe o întindere de 100 kilometri din 4 000. Nu e nevoie de multă argumentație pentru a dovedi românilor halul în care se găseau căile lor ferate. Orcine a avut de transportat un vagon de cereale, orcine a încercat să meargă de la Roman la București; orcine a avut un incident cu un agent al căilor ferate știe ce i-a pătimit sufletul.

E bine înțeles că vorbim de timpuri normale. Timpurile anormale, adică mobilizarea din 1913 și „compensațiile” din 1915, 1916, sunt atît de extravagante, încît nu pot fi povestite fără ca indignarea să nu te coprindă.

În timpuri normale, nu puteai face o operație la căile ferate, fără o imensă pierdere de timp, fără protecție sau fără bacșișuri. Niciodată nu erau vagoane pentru cereale sau pentru mărfuri; niciodată nu erau locuri pentru călători, niciodată nu te adresai unui șef de serviciu, fără ca să găsești indiferență sau lipsa de urbanitate, cînd nu erau injurii sau procese-verbale. Care este fericitul român care a trimis un vas de vin de la o gară la alta fără ca vasul să nu ajungă gol sau umplut cu apă? Care este extraordinarul român care a trimis sticle cu șampanie, funduri de lumînări, cafea, zahăr, orez, țuică, pește — orce și orunde — fără ca drumurile-de-fier să nu-l vămuiască? Care este norocosul român care a călătorit de la Iași la București altfel decît în culuar, cu un picior pe o valiză și altul pe un cîine sau pe alt picior de călător? Cu o îndrăzneală și o nepăsare revoltătoare, ghișeurile vindeau bilete la nesfirșit, fără să se adaoge vreodată vagoanele trebuitoare. Adeseaori, cîte un conductor mai de treabă făgăduia că „s-a telegrafiat la Inspecție» și că la Buzău se vor pune vagoane, iar cînd ajungeai la Buzău, dai de un fel de animal hidrofob, care, cu șlapca roșie pe-o urechie și cu mustățile zbîrlite, se primbla pe peron ca un curcan amorezat. Dacă te adresai acestuia, îți găseai beleaua; dacă te adresai la București, trebuia să pierzi o zi (sau două, dacă veneai înainte de o sărbătoare sau a doua zi de sărbătoare), să mergi la gara centrală, unde să faci înconjurul pămîntului, prin gangurile cele mai neînchipuite, ca să ajungi la numărul 74, bunăoară, unde să afli, de la un domn supărat, că afacerea dumitale privește biroul IV de mișcare. Unde e biroul IV de mișcare? Întreabă și dumneata un ușier.

După ce te cufundai din nou în măruntaile acestui dedal fantastic, găseai pe ușier, care te trimitea în strada Schitu- Măgureanu sau la Geagoga, la Filaret.

Această infamie de administrație a martirizat țara ani întregi, fără să i se poată aduce vreo îndreptare.

Dar dacă, în lumea civilicească, nu se putea îndrepta nimic, în lumea militărească trebuia să se îndrepteze ceva sau, cel puțin, să se știe cum stau lucrurile și să nu se înceapă un război ofensiv imbecil.

Căci aici stă răspunderea: cînd ești atacat, te aperi cum poți; cînd ataci ești obligat să știi ce faci, să fii pregătit pînă în cele mai mici detalii și să prevezi toate eventualitățile. D-nul Nicu Filipescu trebuia să-și dea seamă de asta.

Noi nu putem admite, în vremurile noastre de calcul și știință, cînd Europa întreagă se bate cu aeroplane, cu tunuri extraordinare, cu mitraliere perfecte, cu automobile blindate, cu submarine incredibile, cu mijloace de transport ce nu lasă nimic de dorit, să intrăm în război cu vorbe, cu entuziasmul celor ce-au fugit la Paris și cu realitatea întruchipată în persoana d-lor Cottescu, director general la căi ferate, și Iliescu, șeful real al statului-major.

Planul de război

Se poate închipui ceva mai absurd decît planul nostru de război?

Plec de la datele cele mai elementare, pentru a ușura răspunderea teribilă ce apasă pe numele generalului Iliescu și admit că planul celor ce voiau să începem războiul, atacînd pe Dunăre și ținîndu-ne în defensivă în Carpați, era tot așa de prost ca planul generalului Iliescu, care a atacat în Carpați, părăsind Dunărea cu totul. Masacrul trupelor noastre de la Turtucaia este un eveniment militar atît de rușinos, încît, orcare ar fi incapacitatea strategică a comandantului militar, nu se poate explica decît printr-o greșeală diplomatică.

Unul din agenții noștri în străinătate, care împingea guvernul la război, a dat asigurări formale că bulgarii nu se vor bate contra rușilor, sau, dacă regele și guvernul bulgar vor încerca să meargă cu germanii, armata se va întoarce împotriva lor. Cred că-l cunosc pe acest arivist criminal și nu-i scriu numele aci numai din dezgust. Nebunia care se legase de sufletele românilor era atît de oarbă, încît nimeni nu se gîndea că joacă soarta țării. Fiecare voia să-și facă damblaua și nu da înapoi de la nici un atac, orcît de mincinos sau de nerușinat. Căci numai surzii sau inepții nu știau ce se petrece la Sofia. Toți diplomații străini — și cred că și unii din diplomații noștri — scriau guvernelor lor că în 1916 singurul război popular în Bulgaria era războiul contra României. Ca prin instinct și printr-o necesitate organică a statului viabil, un început de fortificare a avut loc la Turtucaia. Dar în vîltoare de ordine și contraordine, de comenzi, de saltul milioanelor de intrigi scandaloase, de înaintări în armată pregătite de camarila unui general dement, fortificațiile de la Turtucaia au fost uitate.

Dacă am fi atacat pe Dunăre și ne-am fi ținut în defensivă pe Carpați, era să ni se întîmple pe apă ceea ce ni s-a întîmplat pe uscat, cu această agravantă, că armata, care, de bine de rău, s-a mai salvat în munți, era să fie înecată în Dunăre. Este evident că diviziunile germane ce s-au năpustit împotriva noastră prin Ungaria era să facă același lucru prin Bulgaria.

Dar, se zice, nu trebuia să intrăm în război fără ca 300 mii de ruși să fi trecut în Dobrogea.

Firește. Cum nu trebuia să intrăm în război fără tunuri de mare calibru; cum nu trebuia să intrăm fără mitraliere; cum nu trebuia să intrăm fără fabrici de munițiuni la noi în țară; cum nu trebuia să intrăm fără a fi complectat rețeaua drumurilor-de-fier.

Singura condițiune a unui corp de armată rusă de 300 mii oameni nu era îndestulătoare fără împlinirea celorlalte condițiuni. I-am avut pe ruși ceva mai tîrziu, iar acum, cînd scriu, îi avem cu mult mai numeroși. Dar ei vin cu aceleași lipsuri ca și noi, se mișcă pe aceleași linii incomplecte de drum-de-fier, pe aceleași șosele inexistente ale Moldovei și, mai rău decît noi, rușii vin cu sufletul lor aparte, cu nepăsarea eroică a unui popor care știe că nu poate să fie niciodată bătut definitiv. Țiu să se noteze că eu nu acuz pe ruși. Îi cunosc acum la ei acasă, și-i găsesc simpatici; ca militari cred că se bat bine. Dar rușii nu sunt niciodată grăbiți. Vorba lor caracteristică „sicias“ spune tot. Dacă pierd o bătaie, sunt încredințați că au să cîștige alta; dacă pierd o provincie, sunt siguri că au s-o ia înapoi — peste o lună, peste un an sau peste 30. Ei ne făgăduiesc să ne dea înapoi Dobrogea și sunt de bună-credință. Dar cînd? Noi n-avem timp să așteptăm. Dacă vom pierde Dobrogea sau Oltenia suntem lichidați. Statele mici sunt ca averile mici: nu pot fi știrbite fără a nu fi ruinate.

Drumuri-de-fier și strategia

Cînd te uiți pe o hartă a țării noastre și te gîndești că noi am început un război ofensiv, cu rețeaua actuală de căi ferate, ți se pare că visezi. Este oare cu putință ca atîta lume care a învățat carte prin țări străine, atîția generali de stat-major, atîția oameni politici cari au fost miniștri de Război, Ion Brătianu tatăl, Dimitrie Sturdza, Nicu Filipescu, Ion Brătianu fiul, să nu fi înțeles nici unul că, în orce împrejurare și orcare va fi fost menirea armatei noastre, nu se poate începe un război ofensiv fără linii de drum-de-fier strategice?! E admisibil ca generalul care pregătea planul de război contra Austro-Ungariei să nu-și fi aruncat ochii o singură dată pe harta țării și să nu fi văzut că toate drumurile ce duc în Transilvania, toate trecerile munților, de la Mehedinți pînă la Noua Suliță, nu erau legate prin nici un fel de linie subcarpatină? Că, de asemeni, tot malul stîng al Dunării, de la Severin pînă la Galați, nu avea un kilometru de cale ferată danubiană?

Orcît de inept și de dement ar fi fost acest general, alături de dînsul trebuia să se găsească un ministru de Externe care să știe atîta lucru: că politica regelui Carol, bună sau rea, a fost limpede și consecventă. După tractatul de Londra din 1883, cînd Europa da Dunărea noastră românească în puterea Austriei,^[1] România, ca să salveze Dunărea, s-a înțeles de-a dreptul cu Puterile Centrale — cu alte cuvinte a intrat în Tripla Alianță . De atunci, toată politica ei militară a fost îndreptată contra Rusiei (autoarea tractatului de Londra din 1883) și contra Franței, care inventase pe d-l Barrère, cu faimoasa „propunere”. Repet, bună sau rea, această politică era clară. Ea ne dispensa de a ne apăra frontiera Carpaților, de a avea baterii de munte, de a construi linii ferate pe sub dealuri, de a instala fabrici de muniții la noi. În schimb insă ne obliga să ne întărim în partea ceelaltă, să luăm măsuri contra Rusiei. Și le-am luat, cu linia forturilor Focșani-Nămoloasa-Galați.

Atîta lucru trebuia să fi învățat generalul care ne-a dus la dezastru: că atunci cînd vrei să ataci pe cineva, trebuie să te și aperi de el.

Cînd ai o armată de 450 mii oameni și ești de toate părțile închis de inamic, prima datorie a comandantului este de a putea mișca această armată, pe liniile interne, cu repeziciune și înlesnire.

Și cum ne mișcam noi?

De la Mehedinți pînă la Dorohoi, frontiera României merge pe coama Carpaților, cu o serie de munți înalți, printre cari se deschid cîteva trecători cunoscute de toată lumea, și altele, cunoscute numai de ciobani, de contrabandiști — sau de statul-major. Dintr-o margină a țării în ceelaltă, se urmează, unii după alții, munții Mehedințului, Vulcanului, Lotrului și Sibiului, munții Făgărașului, Muscelului, Bîrsei, Buzăului, Vrancei, Cașinului și Oituzului, Tarcăului, Bicazului, Ceahlăului, Călimanului. Trecătorile și defileurile cunoscute sunt următoarele: Broșteni, pasul Vulcanului, Lainici, Turnu-Roșu, Scărișoara, Bran, Predealul, Predelușul, Bratocea, Tătarul, Buzăul, Oituzul, Uzul, Ghimeș, Bicazul și

Prisecanii. Va să zică o armată de invaziune, din România în Ungaria sau viceversa, nu ar fi putut să ia alte căi decît acestea.

De la București la Turnu-Severin se trăgănează o linie de școlar prost, care, în loc să se ducă drept la Slatina, Craiova, Severin, se abate pe la Titu, Găești, Golești, Pitești, ca apoi să se coboare la Slatina. Pe această arteră principală, se prind în mod firesc numai trei ramuri ce s-ar putea numi strategice: Titu-Tîrgoviște-Petroșița, Golești-Cîmpulung și Pitești—Curtea-de-Argeș. Toată Oltenia este legată cu capitala țării prin linii de împrumut. Ca să mergi de la București la Rîmnicu-Vîlcii, trebuie să te cobori de la Pitești la Piatra, ca apoi să te urci înapoi pe Olt și să faci astfel un unghi, pe atît de ascuțit pe cît de nefolositor, de 184 kilometri, cînd, de la Curtea-de-Argeș la Rîmnicu-Vîlcii nu sunt decît 30 kilometri cari, adăogați la cei 40, de la Pitești la Curtea-de- Argeș fac 70 de kilometri în total. Dacă, dar, statul-major ar fi impus construirea unei linii de 30 kilometri, el obținea o economie de 114 kilometri, în legătura sa cu capitala și cu Moldova — ceea ce este enorm!

Dar Tîrgu-Jiu?

Toată țara din dreapta Oltului trebuie să se coboare de la Rîul Vadului la Piatra și Craiova, ca de acolo să se urce la Filiași, iar de aci la Tîrgu-Jiu sau la Severin. Germanii au străbătut prin munții Mehedințului și Vulcanului, cu tot defileul de la Broșteni, fiindcă își dedeau seamă că aci românii nu pot trimite trupe la timp.

Nu știu dacă trebuie să mai insist asupra lipsei totale a unei linii subcarpatine. Vîrciorova nu-i legată direct cu Tîrgu-Jiu; acesta nu-i legat cu Rîmnicu-Vîlcii; acesta nu-i legat cu Curtea-de-Argeș, care nu-i legată cu Cîmpulungul, care nu-i legat cu Petroșița, care nu-i legată cu Cîmpina, care nu-i legată cu Slănicul și Vălenii, cari nu sunt legate cu Nehoiașul — iar toate acestea nu sunt legate cu Moldova. De la Nehoiași pînă la Tîrgu-Ocna, adică pe întindere de trei districte, nu există un kilometru de cale ferată ducînd în munți, iar în județul Putna, unde pare a se fi oprit acum frontul, o cale ferată de interes particular era, pînă la război, în mîna ungurilor. Nu vreau să fac sentimentalism și să vorbesc de munții mei, podoaba țării, Vrancea, aceea pe care avocații pehlivani ai partidelor istorice au mîncat-o palmă cu palmă, brad cu brad. Pe locul pădurilor devastate crește iarba cea mai încîntătoare. De la Tulgheș pînă la gherdapurile Putnei, e o grădină vecinică, parcă mîna nevrednică a omului nu ar fi fost în stare să pîngărească poezia naturei.

Dar malul Dunării?!

De la Severin la Calafat; de aci la Corabia; de la Corabia la Turnu-Măgurele; de la Măgurele la Zimnicea; de la Zimnicea la Giurgiu; de la Giurgiu la Oltenița; de aci la Călărași; de la Călărași la Gura-Ialomiței și de aci la Brăila, nu există un kilometru de cale ferată.

În timp normal, firește că nu e nevoie de drum-de-fier paralel cu malul apei, deși districtele mănoase de pe Dunăre, Mehedinții, Doljul, Romanații, Teleormanul, Vlașca, Ilfov, Ialomița și Brăila ar fi dat de lucru și unei căi ferate cu marea dezvoltare agricolă a țării din ultimii ani.

Dar a face război în Transilvania sau peste Dunăre, fără a avea legătură între capetele de linii de la periferie ce aduc trupe de la centru, este o așa de mare aberațiune, încît un român care se simte dat pe mîna unor inconștienți de așa forță își face cuferele și emigrează în America.

Își poate închipui un om cu mintea sănătoasă că, vrînd să întrebuințeze mîna dreaptă într-o luptă, și-ar pune fiecare deget într-un căluș și ar încerca să răpună pe adversar, cînd cu arătătorul, cînd cu anularul, cînd cu degetul cel mic, fără a putea vreodată să le strîngă pe toate în pumnul puternic ce i l-a dat natura? Desigur că nu.

Ei bine, asta am făcut noi. Ne-am împărțit trupele în evantaliu și le-am repezit peste munți, cu o așa profundă inconștiență de pericolul ce lăsam în urmă (strîmtorile munților), încît oamenii care credeau că pricep ceva au început să creadă că nu mai pricep nimic și că tot generalul Iliescu și camarila sa știu mai mult. Îmi amintesc că stam la Sulina cu o hartă întinsă și cu lupa în mînă, așteptînd de la telegraf comunicatul Marelui Cartier. Tremuram la fiecare nouă veste de înaintare în interiorul Ungariei. Aveam pe front copii, nepoți, veri, tot ce era valid și tînăr în neamul meu, plecați cu entuziasmul unei rase eroice, demnă de alți conducători, învățasem pe dinafară comitatele ungare de la frontieră, Hunedoara, Sibiul, Făgărașul, Trei-Scaune, Ciucul, iar localitățile unde se aflau copiii mei, Sepsi-Singiorg, Sereda, Cohalm, le visam noaptea. Cu tot pesimismul meu secret, începusem să cred că m-am înșelat și că dorul tinereții mele se împlinește astăzi, acum, de către un rege care nu și-a călcat jurămîntul, de către un prim-ministru care îmi era, personal, simpatic și de către o armată în care băieții mei se vor bate, pentru ei și pentru tatăl lor.

A fost visul unei nopți de vară.

Logica inexorabilă a realităților, în care cetisem de mult soarta ce ne așteaptă, s-a însărcinat să mă întoarcă la adevăr. De îndată ce am văzut că nu mai primesc știri de pe front și din ziua în care au început comunicatele infame cu „am ocupat noi pozițiuni la sud”, ca să spună că ne-am retras, am înțeles că eram pierduți. Ah! mizerabilele acele de comunicate!… Cu cîtă durere și descurajare căutam să străbat prin încîlcitura frazelor! O conspirație de vorbe stupide; puncte cardinale amestecate într-aiuri; localități ungurești părăsite; localități românești „ocupate”; toată hidoasa grozăvie a retragerii nepregătite — toate își dau mîna pentru a mă umili. Publicul nerăspunzător, ineptul scandalagiu de la colțul trotuarelor, strategul de la Capșa, inconștienții de prin cluburi, patrioții de cafenele, toți aceia care împinseseră la război, începeau acum să se salute cu vorbele lor triviale: „mon vieux, nous sommes f...» și să-și pregătească acte de drum și bani de exil.

Ah, stîrpitură necuviincioasă, fiu de arendaș îmbogățit sau de ministru pehlivan, ciocoi căzut pe masa de bacara, samsar de vagoane; cucoană cu 7 perle și 14 amanți, care mergi la Trouville, vara, și la Nizza, iarna, pe cînd moșia o suge un grec sau un bulgar; ziarist evreu, pungaș, fricos, „rumun“ pînă în călcîie, erou în timp de pace și fugar în timp de război — voi toți care ați împins la catastrofa de astăzi, să aflați că politica externă nu o face primul dezmățat; că războiul, chiar cînd este bine pregătit, e plin de suferință, de lacrămi și de doliu; că România, așezată cu atîta trudă în scaunul ei, de strămoșii noștri cei cuminți, nu trebuia jucată la cărți, cum ați jucat-o voi, infamilor și degeneraților!

După campania din 1913, România se mărise cu două provincii mănoase, întinzîndu-și puterea pe Dunăre și pe malul Mării Negre, unde o mînă destinul său secret. Situația ei politică era consolidată, căci toate Cabinetele recunoșteau că, deși Bulgaria și Grecia se întinseseră foarte mult, prima putere în Orient era tot România. Pacea de la București fu omagiul adus de popoarele turbulente din Balcani poporului cuminte de la Dunăre.

Prin urmare, asemenea situație trebuia păstrată cu o sfîntă grije. Înainte de a lua Transilvania, trebuia garantată

România. Opinia publică de atunci, care ceruse primului- ministru Maiorescu să mobilizeze, avea altă noimă. Ea simțea mai întăi că faimosul protocol de la Petersburg, care da României, după lungi și rușinoase tîrguieli, orașul Silistra, cu o palmă de pămînt împrejur, era aproape o provocare; ea mai simțea că Peninsula Balcanică era istovită și că, la ivirea primului călăreț român, totul s-ar fi închinat ei; ea știa că, deși țara era și atunci nepregătită, granițele despre Ungaria erau deschise și, mai cu seamă, Dardanelele erau libere.

Pe cîtă vreme, opinia publică din 1916, care nu era provocată de nimeni, trebuia să știe, în prim loc, că nu mai aveam în fața noastră pe bulgari, ci pe germani, adică pe poporul cel mai metodic, cel mai bine înarmat; că frontiera despre Austro-Ungaria nu numai că ne era închisă, dar încă ne era dușmană; că Dardanelele nu numai nu erau libere, dar trimiteau submarine și crucișetoare inimice să ne bombardeze; în fine, că frontul nostru, care în 1913 era numai pe Dunăre și în Dobrogea, acum se întindea pe munți, pe Dunăre și pe mare, fără posibilitate de a primi de la aliații noștri, francezi, englezi și italieni, alt ajutor decît acela pe care ni-l puteau da rușii, cari ei înșiși aveau nevoie de ajutorul altora.

Cîtă deosebire între 1913 și 1916!

La 1913, și eu eram printre aceia care cereau regelui Carol și ministeriului Maiorescu să iasă din toropeală. Îmi aduc aminte că în camera mea de la hotel Bulevard veneau tineri scriitori, cîte un om politic, cîte un membru al Academiei, cîte un diplomat, cari, cunoscînd vechile mele relațiuni cu primul-ministru Maiorescu, mă rugau să străbat pînă la sufletul său, pentru a-l îndemna la război. Eu, care știam că primul-ministru nu are suflet, dar are inteligență și un mare simț de orientare, asiguram pe fiecare că România va intra în acțiune, tocmai pentru aceste calități ale ministrului său.

Trebuie să mai adaog că la 1913 eram pentru intrare în acțiune și din altă considerație. Șef al Marelui stat-major era atunci generalul Averescu, în care eu aveam o foarte mare încredere.

În afară de intuiția mea personală că acesta este un adevărat ofițer de stat-major, avusesem ocazie să-l văd la lucru, în 1907, cînd cu răscoalele țărănești. Eram pe atunci secretar general în Ministeriul Afacerilor Străine. În cabinetul meu din palatul Sturdza a avut loc trecerea puterii din mînile răposatului Iorgu Cantacuzino, în mînile răposatului Dimitrie Sturdza. În ministeriul Cantacuzino, portofoliul Războiului îl ținea un alt răposat, generalul Manu. E locul aci, ca istoric imparțial, să aduc un omagiu d-lui Take Ionescu, unul din miniștrii rămași „vii” din acel Cabinet. Pe cînd de la Ministeriul de Război plecau ordine peste ordine, să nu se tragă în țărani; ba da, să se tragă, dar cu cartușe fără glonț; ba nu, să se tragă cu glonț, și, în fine, iarăși fără glonț, „fiindcă nu vrea regele”, la Ministeriul de Externe, unde era interimar un al 4-a răposat, corectul Iancu Lahovary, venea în toate zilele d-l Take Ionescu, foarte îngrijorat de întorsătura lucrurilor, să asculte pe optimistul Lahovary, care-l prindea de nasturul hainei și vrea să-i dovedească,,gu-gu-gu” că nu se poate trage cu gloanțe, „ca să nu poarte ponosul numai Partidul Conservator”, mai cu seamă că nu era nimic serios. D-l Take Ionescu, drept orce răspuns, își zmulgea puținul păr ce i-au mai lăsat grijile țării și se ducea la răposatul Dimitrie Sturdza să treacă puterea, ținută oficial de răposatul Cantacuzino.

În Cabinetul Sturdza, generalul Averescu, intrat ca ministru de Război, a mișcat trupele cu atîta îndemînare, încît, în 4 zile, răscoalele erau domolite. Îmi aduc aminte că în gara Strehaia din Mehedinți, unde mă găseam după o săptămînă, se afla un batalion din Regimentul de Botoșani, iar la Botoșani, probabil, Regimentul de Mehedinți. Tot așa în Vlașca, în Romanați, în Ilfov, unde elementele cele mai primejdioase duceau țara la pieire.

Ceea ce, dar, la 1913, era cuminte și probabil pentru intrare în acțiune, la 1916 era matematic contra intrării în acțiune, cu o argumentațiune de convingere geometrică, evidentă ca liniele paralele ce nu se ating niciodată.

Armament. Aeroplane

Toată lumea știe că nu am avut tunuri de mare calibru și nu am avut mitraliere. Soldații și ofițerii noștri, care s-au bătut ca niște adevărați eroi și cari nu au nevoie de certificatul străinilor pentru a purta fruntea sus, erau încremeniți de ploaia obuzelor germane, ce cădeau din necunoscut și nu dau greș niciodată. Ei nu-și dedeau seama de o lipsă. mai mare chiar decît a tunurilor, de care sufereau: aeroplanele.

Aceste aparate extraordinare, inventate de ieri, perfecționate de azi și aplicate în fiecare moment al teribilului „acum” care este lupta, au devenit de o necesitate atît de absolută, încît, fără ele, armata cea mai bună și mai bine înzestrată este bătută la sigur. Misiunea avionului este întreită: 1) recunoașterea, 2) rectificarea tirului, 3) legătura.

Comandanții noștri cei mai hotărîți și cei mai bine pregătiți erau încremeniți de faptul că mișcările trupelor lor, în desfășurarea de atac sau de apărare, erau cunoscute de inimic pe măsură ce se produceau; de unde, legenda spionajului extraordinar, a telefoanelor pe sub pămînt, a semnalelor misterioase. O fi fost și spionaj. Dar militarul brav care a fost învins e totdeauna dispus să atribuie învingerea sa greșelii altora și mai cu seamă trădării. Ilustrul nostru amic, generalul Berthelot, care făcuse un plan atît de frumos pentru a bate pe inimic împrejurul Bucureștilor, a-i lua 100 de tunuri și 60 mii de prizonieri, cînd planul său nu a izbutit, a găsit vinovat pe un general român, care a și fost osîndit și degradat . Generalul acesta era cunoscut ca mediocru, dar nu era trădător.

Planul generalului B. nu a reușit pentru că d-sa nu avea tunuri de mare calibru îndestulătoare, pentru că nu avea mitraliere, pentru că avea o escadrilă de avioane de recunoaștere insuficientă, pentru că nu avea avioane de rectificarea tirului și nu avea avioane de legătură. El avea un singur lucru cu adevărat bun: pieptul soldaților noștri. Dar a-ți scoate pieptul înainte, cînd inimicul te bombardează de la o depărtare la care tu nu ajungi, nu mai este bravură, ci sacrificiu nefolositor.

Prin urmare, avionul de recunoaștere fiind ochiul comandamentului, acel comandament ce e lipsit de avion e orb.

Și oarbe au fost comandamentele noastre în permanență, oarbe fără vina lor.

Cînd inimicul lupta să treacă munții, ar fi fost de un suprem interes să se știe care este punctul unde presiunea e mai mare, pentru a opune o mai mare rezistență, iar cînd infiltrațiunea a început să se facă pe toate văile, pe care noi le credeam inaccesibile, precum pe Olt, la Dragoslavele, pe Prahova, pe Buzău, ar fi fost de un interes capital să știe comandamentul ce se petrece și unde să se apere. Pe cînd, în fapt, comandanții noștri nu erau informați de nimic.

Ajunși în automobil sau călări, după zile întregi de luptă, într-un sat de munte ce li se părea la adăpost de surprinderi, încercau să se odihnească sau să mănînce. De-abia îi fura somnul că sentinelele veneau să-i deștepte: „Vin nemții, domnule colonel”.

Cu linii strategice subcarpatice și cu avioane de recunoaștere bine organizate, poate soarta războiului era alta.

Dar dacă n-am avut mijloace de a cunoaște mișcările trupelor inimice, pe cînd toate mișcările trupelor noastre le erau cunoscute, cum stam cu regularea tragerei tunurilor noastre?

Nu voi înceta de a cînta pe soldat. Sergenții noștri ochitori, plutonierii, sublocotenenții, locotenenții și căpitanii de artilerie au fost mai presus de orce laudă. Dar ce puteau să facă acești nenorociți cînd tunurile lor nu băteau pînă la tunurile inimicului? În cel mai bun caz și pe cîmp neted, ei ar fi încercat să se apropie de gurile de foc germane, ca acel eroic locotenent din Dobrogea, care se ducea cu bateria după fumul nemților. Asemenea fapte sunt demne de vremuri mitologice. În timpurile noastre, și cu luptele în munți, cînd se pun cele mai mari sforțări ca să se urce două tunuri pe un vîrf de deal, o artilerie inferioară este paralizată și, mai dinainte, pierdută.

Să presupunem însă că am fi avut tunuri bune — cum erau acele debarcate de pe vasul „Elisabeta” — la ce rezultat am fi ajuns fără avioane de tragere (ceea ce francezii numesc „avions de réglage”)? S-ar fi risipit muniții scumpe, fără nici un cîștig. Pe cîtă vreme, inimicul, de îndată ce avioanele de recunoaștere descopereau bateriele noastre, trimitea avioane de regularea tirului. Și deodată se pomeneau bieții artileriști români, ascunși după toate regulele artei, în parapetele lor de pămînt, cu cîte o bombă monstruoasă care cădea din văzduh, în mijlocul bateriii, atingînd opera vie, distrugînd, îngropînd, omorînd, de nu mai rămînea decît jale, schilozi și vaiete. Cîți dintre ofițerii noștri, scăpați cu viață, nu vor recunoaște dreptatea acestor observații? Dar mulți nu mai pot vorbi. Moartea a închis gura acestor admirabili eroi, morți pe loc, sau măcelăriți prin spitale, departe de ai lor, necunoscuți, singuri și atît de triști!

Vreau să scot pe unul din negura uitării. Dar acesta era atît de extraordinar, în nemărginita sa modestie, încît atinge țărmurile poveștilor. Se numea Stoenescu și era comandantul Bateriei V din Regimentul 11 de Artilerie. Mai mult nu știu despre dînsul. Dar știu că, de la prima mișcare a armatei noastre, în 1913, adică de îndată ce omul a ieșit din mizeria vieții sale burgheze și a intrat în răspunderea comandamentului, s-a transfigurat. Înainte de toate, iradia farmecul simpatiei militare, acel efluviu de căldură, de îndrăzneală și de bunătate, din care lipsește cu desăvîrșire egoismul. Chiar de-atunci, soldații îl adorau. Intrați în războiul de acum, adorația aceasta se transformase în cult, cu nota admirabilă a necesității de a se sacrifica pentru el. De la Dunăre, unde a mers regimentul, pînă la Dragoslavele, unde a fost distrus, căpitanul Stoenescu era neadormit. Sub un comandament mediocru și histeric, el era pururea calm. Orunde se așeza bateria sa, sub ploaie de gloanțe sau de obuze, căpitanul era în picioare pe parapet sau între tunuri, liniștit, măreț și transfigurat, ca un chip legendar. Cînd bomba infamă a nemților a făcut explozie în bateria sa și i-a luat amîndouă picioarele, un urlet de durere a izbucnit din piepturile soldaților rămași vii, pe cînd el urma a-și ține comanda, pînă ce și-a pierdut cunoștința. A fost evacuat și a murit undeva, pe la Ploiești, sau la Focșani, necunoscut.

Acesta era erou în toată puterea cuvîntului, curat ca picătura de rouă, tare ca diamantul.

Și-au fost, ca acesta, mulți, fii de boieri sau de țărani, ieșiți din masa poporului român.

Așadar, avionul de rectificarea tirului este ochiul tunarului, după cum avionul de recunoaștere este ochiul comandamentului.

Și mai este o a treia spiță de avioane: de legătură, tot atît de importantă ca și celelalte două. Pe întinderea fronturilor actuale, cine poate ști cu siguranță cînd e momentul să se arunce infanteria la atac, în care direcție, unde sunt grămădite trupele inimice? Nimeni, decît avionul de legătură. El, prin semnalele sale, adună o trupă rătăcită, îi schimbă direcția, o întoarce din drum, o duce la foc acolo unde se simte nevoie. Trupele noastre au suferit de lipsa de legătură, la cel mai înalt grad. Bieții ofițeri călări, ducînd ordine prin noaptea necunoscută, alergînd după batalioane uitate sau după convoiuri rătăcite, trecînd peste poduri sub care se ascundeau avanposturile germane, prin noroaie, pe zăpezi, pe corhane, stînd cîte 30—40 de ore în șea, par legende de pe timpurile napoleoniane. Militarul modern nu mai face operă de aceasta imbecilă, nu se expune la moarte aproape sigură, cînd are telefon și aeroplan. Viața lui are un preț imens: ea se sacrifică numai atunci cînd mașinele și-au spus ultimul cuvînt, și chiar atunci, soldatul se apără încă cu o mașină sau atacă tot cu o mașină. Astăzi, un militar bun, pe cîmpul de război, este ca un lucrător într-o fabrică. Prima lui datorie este să trăiască, iar a doua să lucreze, ca să distrugă.

Acesta fiind rolul hotărîtor al aeroplanelor, comandamentul nostru suprem trebuia să-l cunoască, dacă nu din studii profunde asupra strategiei moderne, cu tehnica sa specială, cel puțin din experiența războiului actual, care dura de doi ani, cînd am intrat noi în acțiune.

Știu că a fost o tentativă mizerabilă de a aduce aeroplane din străinătate. Marea Nordului, care a înecat atîtea secrete, să înece și pe acesta.

Prin urmare, noi am intrat în război știind cu certitudine că nu aveam aeroplane.

Va să zică, nu aveam linii strategice de drum-de-fier, nu aveam tunuri de mare calibru, nu aveam aeroplane.

Atunci ce aveam?

Armament. Mitraliere și sîrmă

Infanteristul român, care este unul din elementele cele mai bune ale strategiei moderne, n-a putut niciodată, în războiul de astăzi, să fie aruncat la atac, după o intensă pregătire de artilerie, cînd inimicul este aiurit și pe jumătate îngropat, aceasta fiindcă i-au lipsit tunurile de mare calibru și aeroplanele. El s-a bătut, fiind mai întotdeauna surprins de dușmanul care înainta; obligat să primească lupta, fără a-și fi ales terenul. O singură dată, în jurul Bucureștilor, a putut să organizeze o bătălie campală, și atunci, cu tot armamentul său inferior, a fost pe punctul de a da germanilor o lecție strașnică.

Dar acestea sunt lucruri cari se știu acum și care nu fac decît să confirme temerile celor ce erau contra intrării noastre în acțiune la 15 august 1916.

Un lucru însă se știa cu siguranță la 14 august 1916, anume că, între alte lipsuri, nouă ne lipseau și mitralierele și sîrma ghimpată. Și tot atunci, și chiar cu mult mai nainte, se știa, sau trebuia să se știe, de către statul nostru major, importanța fără margini a mitralierelor, precum și numărul enorm pe care-l aveau germanii. Mașina lor Maxim, care trage 400 lovituri pe minut, este dată pe mîna celor mai buni trăgaci, soldați reangajați sau subofițeri, cari au dus arta de a servi de ea pînă la cel mai înalt grad, așezîndu-se în ascunzători speciale, zidite în pămînt, în caz de apărare, sau ducînd mașina la atac în flancul trupelor, pe chesoane speciale sau pe automobile.

Se poate afirma că de unde mitraliera germană era la început o armă de atac și de apărare, pe frontul român a devenit o armă numai de atac. Cunoscînd slăbiciunea armamentului nostru și imposibilitatea, pentru noi, de a răspunde la mitralieră cu mitralieră, germanii au uzat și au abuzat de mașina lor, pînă a întrebuința un fel de sperietoare de ciori, al cărui sunet imita sunetul mitralierei adevărate, pentru a impresiona pe soldații noștri.

Comandamentul nostru suprem trebuia să știe că germanii s-au aruncat asupra francezilor, chiar de la început, cu o enormă cantitate de mitraliere. Pe cînd armata franceză considera mitraliera ca o rezervă de foc și ținea secțiunile în urma liniei de bătaie, la o distanță destul de mare, germanii o scoteau înainte sau o îngropau în ascunzători zidite în pămînt, de unde ieșea la iveală, în urma infanteriei franceze ce ataca, secerînd pe la spate rîndurile soldaților ce se credeau victorioși.

Jocul acesta nu a durat mult, căci comandamentul francez a opus mașinii Maxim mașina sa, model Saint-Etienne, Puteaux sau Hotchkiss, în număr tot atît de mare, dacă nu mai mare ca al germanilor și cu calități superioare, încă din primăvara anului 1915, împăratul Germaniei oferea un premiu de 700 mărci soldatului care ar fi capturat o mitralieră franceză.

Acestea sunt lucruri petrecute acum doi ani. La 14 august 1916, ele trebuiau neapărat să fie cunoscute de d-l general Iliescu — în toate cazurile trebuiau să-i fie raportate de d-l colonel Rudeanu, care, după cunoștința mea personală, e un om serios — dacă, în timpurile din urmă, nu s-o fi prăpădit și d-sa în scandaloasa camarilă din gura Cișmigiului.

Mai e nevoie să insist asupra efectului moral produs asupra trupelor noastre prin lipsa de mitraliere?

Își închipuiește cineva cîteva pompe de incendiu, așezate una lîngă alta, ale căror țevi ar stropi un zaplaz ce arde, bătînd, una mai sus, alta mai jos, spre a nu lăsa nici o scîndură neudată? Acestea sunt mitralierele. Zaplazul din față este inimicul, adică noi, iar picăturile de apă sunt gloanțele.

Sîrma

Încă de la războiul ruso-japonez și, mai departe, de la războiul contra burilor, se cunoștea însemnătatea acestui element al strategiei moderne, care, ce e drept, era cu totul pasiv. În războiul actual, importanța sîrmei a devenit covîrșitoare, căci nu numai că permite unui front să devină inexpugnabil, dar încă poate aduce pagube inimicului, prin ghimpii săi ascuțiți, și oarecum se însuflețește cînd ia locul unui corp de armată, ridicat de pe front și dus în altă parte.

Unul din marile secrete ale armatei germane, care pare a avea darul ubicuității, este întrebuințarea sîrmei în colaborare cu mitralierele. Cînd un front se eternizează, cînd adică, din cauza timpului, sau a greutăților tehnice, atacul nu înaintează, comandamentul suprem își seamănă frontul cu lanțuri de sîrmă ghimpată, pe întinderi de zeci de kilometri, lăsînd drept pază secțiuni de mitraliere și ducînd trupele pe alt front sau grămădindu-le tot pe frontul acela, în punctele în care inimicul i se pare că e mai slab.

Lucrul acesta s-a întîmplat mai cu seamă pe frontul rus, care nu-i putea opune aceeași măsură, și se întîmplă, desigur, pe frontul nostru. Căpitanul Carré raportează că în Polonia, pe apele Bzara și Ravka, armatele ruse și germane au stat față în față timp de mai multe luni, pe o întindere de 60 kilometri, a căror apărare normală cerea cam vreo opt corpuri de armată. S-a aflat în urmă că, pe cînd rușii stau neutralizați în fața linielor germane, acestea nu erau apărate decît de cîteva mii de oameni, din 8 în 8 kilometri, cu o enormă cantitate de mitraliere și sub protec- țiunea unei rățele de sîrmă, care avea pe unele locuri o adîn- cime de 6 kilometri.

D-l general Iliescu trebuia să știe lucrurile acestea din 1915, adică cu un an înainte de a intra [în] acțiune; prin urmare, trebuia să-și ia măsuri să aducă sîrmă ghimpată din chiar Germania, sau din Australia, de la minele din Broken Hill, iar nu să despoaie gardurile oamenilor, să comită vexațiunile scandaloase la care am asistat cu toții, cînd jandarmii dintr-o comună ridicau și sîrma de la gîtul cîinilor de pază, iar cei din comuna vecină nici nu se atingeau de ea, deoarece „se făcuse soma”.

Dacă însă frontierele îi erau închise și nu putea să aducă sîrmă, după cum n-a adus mitraliere, după cum n-a adus tunuri, după cum n-a adus nici chiar puști îndestulătoare, atunci trebuia să aibă conștiința neputinței sale și să nu ducă țara în prăpastie.

Concluziune. Aș putea să mă opresc aci. Pentru orce spirit nepărtinitor, proba nebuniei noastre este complectă.

Cum însă această probă este mai mult de ordin tehnic, iar oamenii politici pot pretinde că s-au încrezut în specialiștii de la Ministeriul de Război, ar mai rămînea să se facă proba nebuniei lor politice. Ar fi destul, pentru aceasta, să li se amintească că nici un bărbat de stat, demn de acest nume, nu a riscat soarta țării sale, fără ca mai nainte să cunoască adînc situația ei militară, nici Cavour, nici Bismarck; că d-l de Gramont are o mulțime de elevi în România; că putrigaiul greco-bulgăresc, de care vorbea Eminescu cu atîta dispreț, ajuns acum la cele mai înalte poziții în stat, avea nevoie de război ca să pară că-și iubește țara, fără să priceapă că patriotismul adevărat stă tocmai în înțelepciune și prevedere, după cum stă guvernarea universului întreg, iar nu în aventure și cataclisme.

Dar să admitem că la unii dintr-înșii n-a fost nici pofta de a specula vagoane, nici de a deveni sau a rămînea miniștri, nici de a tripota milioanele furniturilor, nici de a-și mări clientela politică, ci a fost secreta dorință a fiecărui român de a lua Transilvania. Merg mai departe, și admit, cu complicația sufletului omenesc, că chiar și la aceia cari tripotau în politică și în furnituri, era și o parte de patriotism, ba chiar și de înțelepciune. Căci dacă, pînă în cele din urmă, anglo- francezii vor învinge, e probabil că România nu numai că nu va pierde nimic; dar încă va ieși mărită.

Foarte bine.

Eu scriu rîndurile acestea la 20 martie 1917, în țara rusească. Sunt 20 de zile de cînd asist la cea mai formidabilă transformare politică ce s-a văzut vreodată sub soare: detronarea țarismului și instalarea unei forme de guvernămînt parlamentaro-republicană. Această revoluțiune s-a făcut pînă astăzi fără multă vărsare de sînge. Eu nu prea cred în ceea ce nu cunosc. Dar țarul a fost detronat. Pentru ce? Nu mai e o taină pentru nimeni că împărăteasa Alexandra Feodorovna, născută ducesă de Hessa și rămasă germană pînă în fundul sufletului, era centrul unui partid la Curtea Rusiei, care lucra pentru pace separată între Germania și Rusia. Aceasta avea împotriva sa un contra-partid, în fruntea căruia se găsea Marele duce Ciril, comandantul gardei și cumnatul reginei noastre, și mai cu seamă avea împotrivă pe ambasadorul englez Sir George Buchanan, care, ex- ploatînd cu inteligență conflictul dintre Dumă și împărat, ajunse să organizeze un complot între prezidentul Dumei, Rodzianko, și comandantul gardei imperiale, pentru a sili pe țar să abdice și a înlătura astfel pericolul păcei separate.

Firește, lucrurile merseră cu mult mai departe decît voiau organizatorii lor. Eu nu scriu istoria critică a Rusiei, pentru a aproba sau a dezaproba forma actuală a guvernului.

Ceea ce vreau să notez aici este pericolul păcei separate.

Biata noastră țară a trecut pe lîngă spectrul hidos al morții. Cum suntem ocupați de toate liftele pămîntului, eram să fim împărțiți între cei ce ne ocupă, fără doar și poate. Acesta era prețul infamiei separate ce se pregătea.

Cît datorim ambasadorului englez de la Petrograd și partidului radical din Dumă, nu mai spun! și nici nu cred să mă pot închina vreodată îndestul la Dumnezeul care ne ocrotește de prostia și nelegiuirea oamenilor noștri politici. Am scăpat ca prin minune de soarta Poloniei. Oare vom scăpa pînă la sfîrșit?…

În disperarea mea, am făgăduit unui amic, om politic, că dacă războiul acesta nebun va duce România la mărire teritorială, voi merge cu un sac de cenușe în cap și mă voi prosterna la poarta sa. Orce se va întîmpla însă, partidele istorice actuale din România sunt infame și putrede. Ele trebuiesc înlăturate cu orce preț. În locul lor să vină băieții tineri de pe front, aceia ce au scăpat de urgia gloanțelor, aceia ce au învățat să sufere la un loc cu țăranul, să dea acestuia pămînt, să-l facă încă o dată om și, mînă în mînă cu el, să regenereze neamul nostru.

Iar dacă nefericirea va voi ca țara noastră să iasă micșorată sau să fie împărțită, sper să mai trăiesc îndestul pentru a forma un partid nou, acela al răzbunării, sau să mor în spînzurătoare, ducînd focul revoltei pe toate pămînturile locuite de români. Căci dacă un om poate fi adus în sapă de lemn de o șleahtă de politiciani mizerabili; dacă el poate fi pus în țeapă sau în spînzurătoare — un popor de 14 milioane de români nu poate pieri.

Dacă nu mă voi întoarce niciodată în țară, viu, las copiilor mei sarcina de a mă aduce în pămîntul nostru numai cînd va fi liber.

Note

1. Acest tractat, care scotea brațul Chiliei de sub autoritatea Comisiunei Europene, prevedea înființarea unei Comisiuni Riverane, pentru tot restul Dunării, de la Brăila pînă la Turnu-Severin, compusă din România, Bulgaria, Serbia și Austria, sub prezidența perpetuă a acesteia și cu vot preponderant în caz de paritate. Această enormitate, prin care Europa ne punea la discreția Austro-Ungariei, a fost considerată de însăși Austro-Ungaria ca prea mare, mai cu seamă față cu energica protestare a guvernului român și cu amenințarea conținută în mesajul regelui Carol de la deschiderea corpurilor legiuitoare7; dar consecvența ei a fost că România, părăsită de Europa, s-a înțeles de-a dreptul cu Austro-Ungaria, intrînd în Tripla Alianță. (n.D.Z.).