Pentru restabilirea școalelor normale. Asupra budgetului instrucțiunii publice pe 1873

 

D-lor deputați, budgetul ministerului cultelor și instrucțiunii publice ni se prezentă astădată în niște împrejurări, care sunt mai favorabile unei discuțiuni serioase, decât erau împrejurările din anul trecut; atunci erați preocupați de o cestiune mai urgentă, astăzi acea cestiune a dispărut, și avem locul liber pentru o discuțiune matură, cu atât mai mult, cu cât se pare tocmai că budgetul instrucțiunii publice, atât în conștiința D-voastră, cât și în opiniunea publică este obiectul unei preocupări serioase.

Știți ce mișcare s-a produs în opiniunea publică prin măsura luată de a se suprima școalele normale, și prin urmare veți apreția necesitatea de a discuta mai pe larg materiile budgetului instrucțiunii publice; căci atât în proiectul guvernului, cât și în elaboratul comisiunii acea suprimare este menținută și pentru anul 1873.

La o privire generală, domnii mei, asupra acestui budget, aș avea de relevat, ca și în anul trecut, mai întâi direcțiunea greșită în care este conceput acesta ca și cel precedent, direcțiunea de a nu prevedea îndestul nici ceea ce ar trebui să facem pentru învățământul elementar prin sate și orașe, nici ceea ce ar trebui să facem pentru învățământul real și de meserii. Toată direcțiunea de pănă acum în această privință a fost primejdioasă si a avut de efect a hrăni din veniturile statului ceea ce s-ar putea numi pentru noi o trebuință de lux, și a lăsa la o parte ceea ce era neapărat necesar.

Deși școalele reali sunt prevăzute prin legea instrucțiunii publice, nu vedem nici o sumă afectată pentru ele în acest budget; vedem însă, din contră, că ni se cer credite pentru a augmenta cifrele de salarii ale profesorilor de universități, licee și gimnazii. Intr-un budget, în care școalele sătești nu sunt îndestul prevăzute, vedem că vi se cer să susțineți școalele de muzică, de bele arte, expunerea artiștilor în viață etc., și cred că este totdeauna datoria noastră de a releva acest inconvenient, pănă când se va forma o dată o opiniune publică așa de puternică, încât să fie silit ministerul de a prezenta un budget care să răstoarne acest sistem de a prevede și - pentru a mă servi de expresiunile d-lui raportator - să aducă piramida pe baza ei normală. Astăzi este pusă piramida pe vârf și partea cea mai dezvoltată a ei este acea de sus; pe când lucrul trebuie să fie invers.

Nu este vorba de a zice că nu sunt bune institutele de cultură mai înalte, că nu merită profesorii de la universități, licee și gimnazii, dacă au făcut un serviciu mai îndelungat, să fie plătiți după vârsta lor; ,dar este vorba de a ne întreba, dacă asemenea cestiuni se prezentă ca o teorie platonică de predilecțiuni, sau ca o trebuință practică a țărei întregi. Cestiunea nu este, dacă nouă ne plac artele; căci cine ar îndrăzni a zice: nu? Cestiunea este așa: Intr-un budget mărginit de 8 milioane franci este mai bine ca să se prevadă o sumă mai mare pentru licee, pentru universități sau pentru instituțiuni de o cultură de lux, și să lăsăm să se lipsească țara de școale reale și sătești; sau e mai bine, dacă cifra e mărginită, ca aceste mijloace mici să le destinăm în prima linie pentru învățământul elementar, real si de meserii? Și astfel pusă întrebarea, lucrul ia cu totul altă fată. Căci, domnii mei, pentru ce statul regulează învățământul public? înțeleg să se zică, cu sistemul englez, că este treaba comunei sau a inițiativei private; dar când vine guvernul și zice: Iau direcțiunea instrucțiunii publice în mână, eu destinez sumele pentru ea, atunci avem dreptul să facem pe guvern responsabil pentru direcțiunea m care dă acești bani.

Ne plângem cu toții, că avem prea mulți funcționari și că ne lipsește cu desăvârșire burghezia, acea clasă a treia care e sprijinul sistemului constituțional; ne plângem că se mărește ceata de aspiranți la budget; dar nu v-ați întrebat vreodată, dacă statul prin budgetul său nu vine tocmai în favoarea acestui rău social, acestor primejdii a vieței publice? Noi am înființat gimnazii și licee multe, comparativ cu lipsa de școale reale și de meserii; și nu se face nimic pentru a ne abate de la această direcțiune, care tinde a face pe toată lumea aspiranți la funcțiuni. Dacă găsiți că e primejdios să se mărească acest bizantinism al funcțiilor, această pânză de păianjen care amenință de a năbusi vitalitatea din statul nostru - atunci, domnii mei, trebuie să încetăm de a hrăni păianjenul, care țese această pânză tot mai departe. Avem atâtea institute în cari se învață latinește si grecește, muzica și pictura, și elevii cari le frecventă nu pot decât să aspire a fi susținuți de stat; - și nu avem mai deloc scoale, unde să se învețe așa încât elevii ieșiți din ele să poată îndeplini lacunele vieței sociale, fără să mai aibă necesitatea de a se adresa la stat. (Aplauze).

In asemenea împrejurări, când văd că se măresc lefile profesorilor de la universități și licee, când văd oratori eminenți și simpatici Camerei, cum sunt dd. Boerescu și Vernescu, când văd și pe d. ministru al instrucțiunii publice susținând acum ca și în anul trecut aceasta: atunci cred de datoria mea să mă opun în contra acestei direcțiuni, și să accentuez încă o dată, că nu este vorba de a ne întreba, dacă este bine ca profesorii de sus să fie mai bine plătiți, ci e vorba de a ne întreba dacă, în marginile date ale unui budget închis, e bine să rămânem nepăsători la foametea intelectuală ce bântue cele mai multe sate ale României, și să le luăm acestora resursele budgetare pentru a le întrebuința la mărirea salarielor profesorilor superiori? (Aplauze.)

Puind chestia pe acest tărâm, punctul important este de a vedea odată cu rigoare suprimate toate acele cheltuieli de lux și susținut învățământul elementar, școalele reale și școalele de meserii. (Aplauze.)

Aceasta însă nu s-a făcut în budgetul de față. Dar nu se poate imputa anume ministrului actual; căci d-sa a continuat numai tradițiunile și a primit moștenirea, fără beneficiu de inventar însă, a ministerelor vechi.

Când s-ar fi mărginit aci, discuțiunea ar fi foarte simplificată; dar a mers mai departe într-o direcțiune preparată cu mult timp înainte. Budgetul prezent lasă că nu a îndreptat piramida, nu a pus-o pe baza ei, ci a lăsat-o pe vârf încât se clatină, dar a lovit în ea și a știrbit-o, și budgetul pentru 1873 vă cere, precum v-a cerut și cel rectificat pe 1872, suprimarea școalelor normale. Când se cheltuiește averea statului pentru școalele de muzică și de arte, când se cere augmentarea salarului profesorilor de la școalele înalte, atunci negreșit putem zice, cel puțin că se fac cheltuieli pentru cultura poporului, deși într-o direcțiune greșită. însă când vine acelaș budget si șterge o cheltuială de cultură utilă fără a pune ceva bun în loc, atunci este timpul a ne întreba, cu mai multă îngrijire, ce necesitate era de a se face aceasta? Si nu știu, domnilor, dacă după o mai matură chibzuință nu va fi bine ca onor. Cameră să revie asupra votului dat pentru suprimarea școalelor normale si să voteze suma de bani necesară pentru reînființarea lor și pentru 1872, precum asemenea să înscrie suma de bani trebuincioasă pentru menținerea lor pentru anul 1873 și mai departe.

D-lor deputați, aceste școli normale, când vi s-a prezentat budgetul rectificativ pentru anul 1872, au avut o nefericire: nefericirea de a fi fost apărate de onor. domn Nicolae Ionescu. (Aplauze.) Eu cel puțin privesc aceasta ca o nefericire pentru ele; căci dacă ar fi fost altfel apărate, poate că Adunarea nu ar fi dat votul pentru suprimarea lor, poate că ar fi scăpat; fiindcă, domnilor, acei cari sunt obișnuiți - și este rareori folositor obiceiul - de a face opozițiune sistematică, adică pozițiune pe drept si pe nedrept, pierd prin chiar aceasta încrederea, când vin si fac opozițiune unde se cuvine. Știți istoria omului din fabulă, care strigase de atâtea ori „vine lupul, vine lupul", fără ca să fi fost adevărat, încât odată, când lupul a venit în adevăr, nu a mai fost crezut, și atunci a pățit-o. (Aplauze.) Așa s-a întâmplat și d-lui Ionescu cu școalele normale.

Dar, d-lor, afară de pozițiunea îndoioasă, în care au intrat aceste scoli prin faptul că au fost apărate numai de opozițiunea sistematică, mai era si altceva. Era chiar punctul de vedere, din care onor. domn Ionescu a susținut școalele normale, care le-a periclitat. Eu, domnilor, acel punct de vedere îl cred greșit, și dacă nu aș vedea altă cauză, din care să pot susținea aceste scoli, atunci as zice că foarte bine a făcut Adunarea de le-a suprimat.

Înainte însă de a combate tendența domnului reprezentant al fracțiunii libere si independente, sunt dator, pentru întărirea opiniunii contrare ce voi avea onoare a susținea, să relevez lipsa de cunoștință de cauză, ce a arătat-o d. Ionescu în apărarea ce a făcut școalelor normale, ca în mai toate tezele susținute de d-sa, deși poate aici inexactitățile de fapt îi erau mai puțin îngăduite.

Vă aduceți aminte, că o oră întreagă a Camerei a fost ocupată prin eroarea, în care se afla domnia-sa în privința propunerii de desființare, arătând contrazicerea, în care căzuse ministrul desființând, după cum credea domnul Ionescu, și seminarele clericale. Degeaba îl întrerupea domnul ministru, rectificându-1 întru aceasta. D. Ionescu combătea mereu o desființare clericală, pe care nici nu-i trecuse prin gând guvernului să o propue. Era cu putință a cunoaște chestiunea mai puțin?

Chestiunea nu e nouă pentru Cameră. Deja la 1870 s-a prezentat și s-a primit, tot cu ocaziunea unei discuțiuni budgetare, amendamentul d-lui general Florescu de a face numai pe preoți învățători rurali. E dar o vechie tendență reacționară - căci numai reacționară pot numi încercarea făcută de dd. generali Florescu și Tell, care se formulează așa:

Seminarele de preoți, departe de a fi atacate, trebuiesc din contra menținute, și numai prin ele să se alimenteze învățământul din comune; numai preotul să fie învățător sătesc, si nu laicul; și fiind trebuință de a se înmulți salarul atât al preoților, cât și al învățătorilor sătești, aceste două funcțiuni trebuiesc contopite în una, pentru a se putea face sporirea cerută într-un mod mai îndestulător, și în acest caz laicii trebuiesc jertfiți clericilor. Era dar stranie imputarea ce d. Ionescu făcea d-lui Tell, că ar fi încercat să desființeze seminarele preoțești.

Tot așa de neexactă a fost afirmarea că școalele normale în chestiune sunt prevăzute în legea instrucțiunii publice, care este în vigoare. Cu asemenea combateri i se face prea ușoară pozițiunea d-lui ministru, care la replică are astfel ocaziunea de a dovedi că este mai exact decât adversarul său. Nu așa se poate combate d. Tell. Trebuie să-i admitem d-sale tot ce este exact în propunerile ce face, pentru a i le resturna apoi, dacă au un punct de plecare greșit, din chiar acest punct de plecare nefalsificat. Are dar drept d. Tell să zică: în legea instrucțiunii publice nu sunt prevăzute aceste școli. Școalele, care sunt numite acolo „normali", tind numai a da profesori pentru licee și universități. Pe lângă aceste școli legea instrucțiunii publice în vigoare a prevăzut școalele normale primare în acest mod: în fiecare oraș o școală elementară cu cele trei sau patru clase primare se va declara de școală elementară model sau școală normală.

Aceste școli nu sunt de confundat cu școalele normale propriu-zise, de care vorbim în budget; acestea sunt o creațiune alăturea cu legea, deși nu în contra legii, sunt creațiune pentru a suplini lacunele legii, o alocare budgetară pentru o instrucțiune de cultură, pe care legea, dacă n-o excludea, dar nici nu o admitea pănă acum în organismul său, și necesitatea de a prezenta un proiect pentru revizuirea legii instrucțiunii s-a simțit în această parte tocmai pentru ca școalele normale să fie mai bine țesute în organismul învățământului public.

Pe lângă aceste neexactități însă se adaogă o alta, care e mai gravă. S-a zis atunci de către domnul Ionescu:

"Îmi pare foarte bine că din partea aceea a Adunării (dreapta), la cuvântul politică s-au făcut oarecari crispațiuni de nervi. Zic dar, domnilor, singura educațiune, care este adevărata expresiune a sentimentelor naționale si binefăcătoare, nu este decât aceea care va fi insuflată de principiele cele sănătoase ale politicei naționale...

"Voci. Aceasta e totul.

"N. Ionescu. Da, de principiele politicei sănătoase...

"O voce. Nu de cele revoluționare.

„N. Ionescu. Voi avea onoare de a spune că în Belgia frageda tinerime învață a citi pe Constituțiunea țărei, și că în toate țările unde este un învățământ popular, tot așa se urmează."

Ei bine, domnilor, această afirmare a d-lui Ionescu nu este exactă. D-voastră cunoașteți cât este de puternică organizațiunea Prusiei în învățământul elementar, o cunoașteți cel puțin din rezultatele puternice ce le-a avut pentru mărirea acestui stat.

Nu este exact, că acolo copiii învață a citi pe Constituțiune. 0 asemenea afirmare, domnilor deputați, a trecut peste sublim, a trecut cu un pas peste sublim, și acel pas știți unde conduce. încă o dată, în Prusia nu se învață a citi pe Constituțiune! Si voi avea onoare a susținea, că nici nu trebuie în școalele normale să fie această direcțiune. Școalele normale trebuie să existe, însă în alt sens. Că vor coprinde în întregime elementul național, aceasta se înțelege de la sine. Dar politicește scopul lor este ca să prepare învățători, cari să dea clasei de jos oarecari cunoștințe elementare, pentru ca în organizațiunea mai ales a unui stat reprezentativ să nu fie lipsită reprezentarea de opiniunea alegătorilor dată în cunoștință de cauză, cel puțin de o opiniune pe cât se poate de dezvoltată prin dezvoltarea inteligenței în genere.

Însă dacă, pentru a avea într-o stațiune centrală telegrafică, știri sigure despre toate întâmplările din diferitele locuri de la periferie, am stabilit stațiuni telegrafice pretutindeni și am trimis fire de inteligență pănă la periferie, n-am trebuit să prejudecăm și însuși coprinsul depeșelor. Tot firul telegrafic e bine stabilit și aparatul e fidel atunci când îmi transmite cu fidelitate ceea ce spune cineva din periferie: dar nu vreau ca cu această ocaziune să impun eu celui din periferie ce să spună. Prin urmare învățământul elementar are să dea un șir de cunoștințe, mai ales reale, prin cari să se dezvolte agerimea inteligenței țăranilor; iar aplicarea acestei inteligențe la politica dată este treaba liberă a țăranului ajuns la majoritate, și nu face deloc obiectul unei preocupări în școală.

Cu această ocaziune, a face pe copii ca să primească nemistuite încă idei fie de orce politică, nu vorbesc numai de a d-lui Ionescu, fie și reacționară și liberală, aceasta este o tendență lipsită de conștiință. Căci, domnii mei, în școală este o primă datorie: de a prezenta băieților numai ceea ce ei înțeleg, si orce sistem, care tinde a prejudeca în capul copiilor chestiunile de politică, introducându-le de timpuriu în această privință lucruri pe care nu le înțeleg, pentru ca astfel, când ajung în vârstă, să le găsească ca o rețea formată gata în mintea lor fără să fi fost mai întâi controlate de judecata lor, orce sistem zic, care bate acolo, este o politică jesuită. Căci ce fac jesuiții? Pun mâna pe instrucțiunea publică și vor să inculce în capul tinerimii mecanicește, prin memorizare, într-un timp, unde judecata liberă nu este încă dezvelită, ceea ce le convine lor să găsească mai pe urmă de-a gata în capul oamenilor majori. Nu judec coprinsul politicei lor; sistemul este greșit, și dacă este greșit, puțin îmi pasă dacă este teoria jesuitică sau fracționistă, sau altă teorie, care se predă tinerimii; greșala este de a se introduce în genere o idee politică în capul unor ființe care nu sunt încă în stare să o judece. Prin urmare nu voiesc să fie nici una din teoriile politice obiect de învățământ sau de lectură în școalele sătești, căci nu e nimeni care să poată zice cu drept, că un sistem politic, d. e. Constituțiunea de astăzi, este cel mai perfect pentru tot timpul și astfel trebuie să se introducă gata, chiar și cu memorizare din obicei, în mintea copiilor; căci atunci s-ar prejudeca toată viitorimea și s-ar împedeca orce progres.

Domnilor, dați-mi voie a spune că un asemenea sistem este chinezesc. Chinezismul consistă în a menține statul în statu-quo, si de aceea nici nu se mișcă chinezii mai departe; în educațiunea lor ideile li se introduc în cap fără judecata liberă, într-un mod prematur, și astfel se împedecă viața intelectuală. Noi râdem de mandarinii chinezi, când cred că statul lor este cel mai perfect; dar alții râd de noi, când avem aceeaș credință pentru statul nostru. Greșala lor este că ideea lor de astăzi voiesc s-o introducă ca o bază neschimbătoare de viitor, si greșala noastră ar fi aceeaș, când am voi să prejudecăm ca o regulă a viitorimii tot ce ne pare regulat acum. Nu este iertat ca actualitatea să monopolizeze viitorimea, și cine știe, dacă poporul ajungând la majoritate, la o cugetare independentă, nu ne va cere samă de ceea ce am făcut acum și nu va voi să-și facă altfel idealul statului său?

Rolul învățământului, în ceea ce privește asemenea chestiuni, este dar rolul unui tutor care administrează averea ce i s-a încredințat pentru pupilii săi; administrarea lui trebuie să fie așa încât, când vor ajunge pupilii la majoritate, să poată ei dispune de averea lor cum gândesc. Este oprit tutorului de a aliena imobilul minorilor, chiar într-un sens care îi pare lui mai bun, chiar când alienează de bună credință... (Aplauze.) Tot așa e de oprit, și mai oprit încă, a propune copiilor teorii pe cari la vârsta lor nu le pot firește înțelege; căci atunci am dispune într-un mod adese definitiv de inteligența minorilor, am prejudeca idealul, am prejudeca viitorul copiilor noștri. La tutori aveam o alienare materială, aci avem o alienare... mentală.

Pe această cale ar fi primejdios a susține școalele normale; din contra, tocmai aci vedem direcțiunea care a făcut din cestiunea școalelor, așa de populară odinioară, o cestiune foarte grea și neplăcută pentru acei oameni, înaintați în vârstă mai ales, de a cărora autoritate și simpatică încurajare nu e bine a se lipsi generațiunea tânără.

Era mai nainte, pănă la 1858, un titlu de onoare pentru oamenii înaintați în vârstă, boeri din cei mai boeri, dacă voiți, din rangurile cele mai înalte ale societății, ca și pentru noi ceștilalți burghezi, era un titlu de onoare de a lua parte la administrarea școalelor, în eforie; știți că eforia școalelor noastre era susținută mai ales de bărbații cei în vârstă, în rang si cu merite. De ce a dispărut aceasta? Pentru ce vedeți că tocmai oamenii de cea mai bună credință din acești bătrâni s-au descurajat în privința învățământului public? Tocmai fiindcă s-a introdus politica în învățământul public (Aplauze); fiindcă nu s-a înțeles că singura politică a instrucțiunii publice la noi este ca să nu fie politică în instrucțiunea publică, să nu se facă din scoală un instrument de partid, de orce coloare ar fi.

În această privință dar, în opozițiunea ce trebuie făcută în contra teoriilor fracțiunii, cel puțin ale d-lui Ionescu, despre scoli, mă aflu cu majoritatea acestei Camere de aceeaș opiniune. Să vedem dacă, odată admis aceasta, nu se poate dobândi pentru susținerea școalelor normale alt punct de vedere.

Oare rezultă numai decât că din extremul d-lui Ionescu, orator al fracțiunii, să ajungem la extremul d-lui Tell, ministru al cultelor? Trebuie oare să zicem: fiindcă e greșită direcțiunea, după care vor unii să meargă și poate au și mers pănă acum școalele normale si învățământul primar, trebuie să le suprimăm?

Neapărat, domnilor, că pe cât de fals este extremul cel dintâi, tot așa de puțin admisibil este cel de al doilea.

Dacă sunt școalele normale rele, precum este adevărat, necesitatea este simțită de toți de a le îmbunătăți. Răul, ce e drept, nu se poate tăgădui. Nu se învață destul în aceste școli; nu se învață destul de bine; tinerii cari ies de acolo, în loc să fie, cum s-au numit, preoții și apostolii învățământului, sunt adese răzvrătitorii și perturbatorii satelor, sau nu sunt nimic, nevoind să se ducă acolo. Aceasta o recunoaștem cu toții.

Admițând răul, să vedem cum se poate îndrepta. S-a zis: mai este un rău pe lângă școli: lipsesc preoții; și d. M. Kostaki a constatat că 1000 de biserice, îmi pare, din cele ce aveau preoți sunt astăzi lipsite de ei. Foarte mare rău în adevăr, fiindcă țăranii nu vor putea ajunge niciodată la gradul acela de cultură de a rezolvi cestiunile de cari se ocupă religiunea, într-un mod filosofic, - religiunea le ține loc de această filosofie, de care în certe limite nu se poate lipsi o ființă cugetătoare. Este dar o preocupare legitimă de a se menține această instituțiune la înălțimea ei. Dar nu rezultă de aci că putem să confundăm în ea instituțiunea școalelor.

Arta de a propune în școalele elementare este astăzi o specialitate. Nu se poate zice că orcine a învățat a scrie și a citi, precum și geografia și istoria, este prin aceasta capabil de a le si propune altora. Dacă este un merit pe care 1-a avut Prusia, și știți cât de departe a ajuns cu acest merit, este acela de a fi înțeles la timp că dezvoltarea inteligenței în cetățenii de jos trebuie să fie cultivată și tratată ca o specialitate, pentru care s-au introdus la ea mai întâi acele școli normale menite mai cu samă de a da învățătura necesară, care să fie în stare a ageri, a deștepta și a face independentă judecata altora. în Prusia învățătorii se ocupă un timp foarte îndelungat cu această preparare. La noi însă mijloacele nu ne iartă, și corpul didactic nu se va putea ocupa un timp atât de întins ca acolo, dar va trebui și la noi să se ocupe un timp oarecare cu aceasta. A da o asemenea specialitate grea, mai grea decât credeți, în mâna seminariilor preoțești, va să zică a le impune o sarcină ce nu o pot lua asupră-le. Este foarte greu de a susține învățământul clerical în aceste seminarii; este o sarcină poate mai grea decât de a forma învățători, aceea de a forma predicatori cari să insufle entuziasmul binelui și al moralității în clasele de jos. A mai impune pe deasupra în seminarii sarcina artei de a ageri inteligența lumească, este imposibil. Pentru această imposibilitate s-a pronunțat toată practica pănă acum în Prusia și în statele care au primit școalele normale. Și nu uitați că în Prusia, ca și la noi, preotul protestant e tată de familie si tată al satului său, și dar se aseamănă protestanții mai mult decât catolicii cu preoțimea noastră în privința vieței sociale a lor, și cu toate aceste n-a trecut prin capul nimănui în Prusia de a zice că acestui preot care are sarcina grea de a înălța simțimentele religioase, să i se dea și sarcina exclusivă de a ageri inteligența lumească.

Ar fi a face o dizertațiune, când m-aș încerca a demonstra că este poate o incompatibilitate sufletească între aceste două lucruri, și că dacă puneți pe preot să-și dezvolte mai cu samă inteligența lui în cestiuni reale, care interesează statul lumesc, pentru a le putea propune în școalele primare, aveți să-l stricați pentru biserică și să faceți din el ceea ce vă plângeți că sunt astăzi învățătorii din sate. Teama aceasta e legitimă, fiindcă simțirea religioasă și inteligența pozitivă se separă radical una de alta. Dacă însă nu se primește această teorie și alergăm numai la practică, vom recunoaște că tendența practică a statelor modeme este de a separa biserica de școală. Nu se poate om mai conservator decât principele Bismarck, si toți ați citit, cu câtă energie s-a luptat acest geniu politic, nu mai departe decât în anul acesta, pentru separarea teritoriului laic de teritoriul ecleziastic m stat, înțelegând el ce primejdie ar aduce pentru statul prusian încercarea numai de a confunda aceste două sfere.

A! dar mi se va zice: Prusia este un stat înaintat în cultură, noi suntem înapoiați. Ar fi bine, d-lor deputați, să ne lămurim odată pănă unde merge înapoirea noastră. Înapoirea noastră are o epocă pentru comparare și imitare. Suntem atât de înapoiați cât este un stat care pentru prima oară a primit sistemul reprezentativ. Din momentul însă în care ați zis în statul nostru: Eu, stat, dau puterea legislativă în mâna oamenilor aleși de mine, popor, ca ei să mă guverne, din acel moment nu mai este admisibil a zice că suntem așa de înapoiați, în cât să imităm statele europene din naintea epocei lor parlamentare; din ziua, când s-a dat cârma statului în mâna poporului, nu mai putem să ne sustragem în cestiuni de detaliu de la consecințele unui sistem admis ca princip, nu mai putem refuza cea mai independentă cultură ce se poate da claselor de jos, căci altfel se dă în fapt cârma țărei în mâna unor oameni, care prin ignoranța lor sunt expuși la fanatism și la toate manoperele celor ce știu să-i exploateze. (Aplauze.) Suntem dar siliți a trage această limită. Nu admitem comparare de înapoiere cu timpurile vreunui alt stat în care nu era încă sistem reprezentativ. Și acum vă puteți asigura că, îndată ce s-a introdus sistemul reprezentativ într-un stat, s-a introdus și cultura laică în școale. Un exemplu, pe care nu-l veți recuza, îl avem în Serbia. Iată un stat, cu care ne putem compara, dar care s-a dezvoltat natural, și o spun cu invidie, mai natural decât noi, fiindcă s-au scos instituțiunile din inima și înțelegerea poporului său și nu s-au improvizat, ca la noi, din idei și din compromise teoretice. În acest stat sârbesc, care sub Carageorge ș-a dobândit independența sa, la începutul secolului nostru, știți ce s-a făcut mai întâi? La 1806, 7 și 8 după războiul crâncen al independenței de Turcia, când s-a format Scupcina legislativă care și-a ales deasupra sa un fel de sfat administrativ, unul din primele acte de regulare a administrării intereselor publice din partea acestui sfat a fost de a lua învățământul din mâna preoților și de a institui școli laice prin sate, pentru că la ei era sistemul reprezentativ acum, și nu se putea lăsa interesele statului în mâna cetățenilor, fără ca cetățenii să aibă o cultură pământeană, independentă de credința transcendentală. Acestea, domnilor deputați, sunt câteva exemple de comparare istorică în această materie.

Nu pot însă spera ca prin o discuțiune de o jumătate de oră să fi convins pe acei din d-v., care au votat contra școalelor normale, că nu au făcut bine. Nu merge pretențiunea mea așa de departe. Un singur lucru doresc să fi produs prin cuvintele mele, să vă fi produs cel puțin convingerea că cestiunea este controversată, așa de controversată, încât sunt atâția oameni, care împărtășesc în alte cestiuni fundamentale punctul de vedere al d-v. și care se unesc totuși cu cei ce împărtășesc opiniunea contrarie a minorității opozante, pentru a vă zice că nu este bine să suprimați școalele normale, nu este bine să puneți principiul: numai preoțimea să conducă școalele sătești. Și dacă este așa de controversată cestiunea, atunci trebuie să ne întrebăm: era necesar, era oportun de a hotărî acum, mai ales prin o votare budgetară, o asemenea întrebare fundamentală a învățământului public? D-voastră știți ce zice legea instrucțiunii m vigoare; ea mi-a părut mai prudentă decât extremele enunțate aici, ea nu zice, ca d. Ionescu, să nu fie preoții deloc învățători, nici nu zice ca d. ministru de culte, numai preoții să fie învățători, ea zice: săteanul român are trebuință de învățământ; primesc dar să fie învățător în sate orcine este pregătit; primesc să fie învățător în sate atât preoții cât și laicii. Dacă aceasta era pozițiunea făcută de legea noastră, vă întreb ce necesitate era de a schimba această pozițiune? De-a zice, cum se zice acum: nu sunt suficienți laicii, să vină numai. preoții, sau de-a zice: nu vreau să vină deloc preoții, aceasta este o procedere pe care cu toată buna voință nu o veți putea califica nici de folositoare, nici de bine chibzuită, nici de oportună.

Care a fost tradițiunea la noi în această privință? A fost de a se menține școalele laice în sate. începeți cu principele Grigorie Ghica, tatăl onor. nostru președinte, el a făcut primii pași în această privință. Vedeți un alt principe, care era un mare talent de administrațiune, spre fericirea acestei țări, și pentru care economia financiară ocupa cu drept cuvânt primul rang în gândirile sale de stat, principele Știrbei; și el a susținut direcțiunea învățământului laic. Voiți o altă dovadă? Priviți la mișcarea ce a produs-o ștergerea din budget a școalelor normale, nu numai la noi cei tineri care ne ziceți că suntem teoretici, dar la oameni în vârstă, la cei din timpul lui Ghica și Știrbei. Toți ați văzut, cum un venerabil bărbat bătrân, d. Petre Poenaru, a venit și a depus pe biroul Camerei o petițiune, prin care atâția cetățeni de onoare, cu dd. Poenaru și Arsachi în fruntea lor, vă roagă să restabiliți aceste școli! Si dacă a fost un bărbat venerabil în această țară, dacă a fost bătrânețe înconjurată de stima și iubirea tutulor, dar mai ales a oamenilor de scoală, este aceea a d-lui Poenaru, care si-a consacrat toată viața sa învățământului public în România și rezumă în sine tradițiunile statului nostru în această privință. Si când asemenea bărbați vin și ridică glasul lor în mijlocul nostru, vă întreb încă o dată, care este prudența, care este folosul de a depărta pe laici din școalele sătești? (Aplauze.)

Dar de ce vorbim de tradițiunile trecutului? Să vorbim de tradițiunile de acum 5 sau 6 ani câte sunt pentru aceste școli. Cum s-a înființat și s-a susținut școala normală din București? Vă aduceți aminte că avem un decret publicat în Monitor, în care se coprind cuvintele Principelui nostru domnitor cu ocazia darului a 12.000 galbeni pentru școala normală. Aici se arată menirea școalei normale „de a îmbunătăți școalele sătești, care să ducă lumina, iubirea de patrie si cunoștința datoriilor în cele mai îndepărtate unghiuri ale țărei". Si un institut, creat sub aceste auspicii, susținut prin aceste tradițiuni, l-am putea noi lovi cu ocaziunea unui budget? Judecați d-voastră dacă este cu putință.

Acum, în fața acestor lucrări, recitind ceea ce s-a zis cu ocaziunea discutării budgetului rectificativ pe 1872, întâlnesc următoarele cuvinte ale d-lui ministru al instrucțiunii publice, care au fost punctul de plecare pentru suprimarea școalelor normale: „Am spus și spun opiniunea mea clar și categoric, că sunt în contra acestor școli și voiesc ca învățătorii sătești să fie preoți. lată o declarațiune clară, îmi pare. Eu susțin și mă pronunț categoric, - și binevoiți a observa un lucru, că atunci când un ministru se pronunță categoric în asemenea cestiuni, bravând toată popularitatea, toate criticele jurnalelor, toată opiniunea care o numiți publică, când acel ministru știe că are să fie sfâșiat ca un persecutor al instrucțiunii publice, după cum mi s-a imputat pe toate tonurile, înaintea d-voastră am să dau eu samă de ceea ce fac și disprețuiesc toate calomniile și bănuelele: când, repet, vin și declar acestea, când susțin înaintea d-voastră că aceasta este părerea mea, că astfel trebuie să fie școalele sătești: apoi binevoiți, domnilor, a lua în considerațiune ceea ce susțin. Puteți, d-lor, să mă combateți cât veți pofti, acestea sunt ideile mele, și am curagiul să le susțin înaintea reprezentațiunii naționale. Rămâne ca să hotărască cum va voi.”

Când cetesc aceste cuvinte, când le aflu pronunțate în aceste împrejurări, atunci din parte-mi nu pot decât a ruga pe d. ministru al instrucțiunii publice: să nu persiste în asemenea afirmări. Căci, d-lor deputați, nu este în mijlocul nostru locul de susceptibilitate personală pentru d. Tell. Toți cred că ați avut în trecut, ca și mine, aceleași simpatii pentru actualul ministru și aceeași admirațiune pentru energia cu care lucrează, și pentru virilitatea tânără, cu care a luat sarcine grele asupra sa. Toți, ca si mine, veți fi admirat în trecut un nume ca al d-sale, prețios națiunii române. Dar este cu atât mai mult o datorie ca să împiedicăm, ca nu cumva sub bandiera acestor merite bine dobândite să se introducă fără drept o măsură, care n-are a face cu ele, și să se prejudece astfel o cestiune, pentru care - orcât de mare este autoritatea ministerului actual și orcât de categorică este afirmarea d-sale - autoritatea nu-i este suficientă pentru a hotărî. Când vine un ministru și spune: vă declar ceva categoric și categoria mea de declarare trebuie s-o luați de autoritate, se cade să ne întrebăm: pe ce se razemă această autoritate? Aci nu este vorba de autoritatea disciplinară, regulamentară, prevăzută în legea instrucțiunii față cu cei ce sunt supuși administrațiunii d-sale; această autoritate este mare și întinsă. In Cameră este vorba de autoritatea specială pentru cestiunea tratată, și când în Cameră se întreabă despre un ministru: care este autoritatea sa în această privință? eu răspund: atârnă, depinde, dacă în această materie, afară de pozițiunea de ministru, are o autoritate dobândită; și când nu o are dobândită, atunci simpla funcționare ca ministru nu i-o poate da; și atunci aș ruga ca acei care știu foarte multe, precum știe multe actualul d. ministru al cultelor, să aibă și știința despre limitele științei d-lor, pentru care în starea foarte înaintată a culturei de astăzi este uneori onoare a se pronunța.

în cazul de față cu atât mai mult, cu cât, d-lor deputați, în toată această cestiune, cum s-a prezentat ea de pe banca ministerială, au fost ezitațiuni și contraziceri. In anul trecut, în iunie, primul cuvânt ce ni s-a pronunțat de chiar actualul ministru al cultelor și instrucțiunei publice m proiectul de budget ce 1-a prezentat, era de a cere o sumă pentru îmbunătățirea școalei normale laice din București, vro șase mii si atâtea sute de franci. Pe urmă vi s-a cerut d-voastră prin un proiect de decret, să autorizați a se cumpăra case pentru școala normală din București; aceasta, d-lor, în iunie anul trecut. Și în martie anul acesta să ni se zică: tot ce s-a făcut atunci, era alt sistem, și în vreme de opt luni vă prezint alt sistem: sunt rele toate aceste școli. Aceasta nu este o procedare, ce o putem noi sancționa printr-un vot.

Dar, ni s-a spus, este un inconvenient: nu sunt bani destui pentru ca să plătim pe tinerii ce ies din școalele normale; sunt vro treizeci, patruzeci, ni s-a arătat, care nu vor să meargă în sate decât dacă li se va întregi leafa pănă la 111 franci, și nu avem de unde.

D-lor deputați, cifra totală a acestor întregiri pentru 30 - 40 de învățători ieșiți din acea școală este de 1500 sau 1600 de galbeni pe an. Acum vă aduceți aminte, că în iunie anul trecut, când era prevăzută în budgetul anului 1871 suma de peste 1.400.000 lei pentru învățământul primar, ce este drept în orașe, a venit ministrul actual și ne-a cerut ca să suprimăm 114.000 și să lăsăm numai 1.300.000, fiindcă după declarațiunea d-sale făcută în comisiunea budgetară, la întrebarea d-lui col. Manu, ministerul va putea îndeplini serviciul cu această sumă. M-am opus atunci și v-am cerut să nu loviți în învățământul elementar, să nu admiteți ca să zică un ministru în această materie: am destui bani; țara nu vrea să aibă destui, când se mărginește cu prea puțin. În materie de școale sătești nu încap modestii ministeriale la budget; căci și dacă mai este un prisos, trebuie să-l întrebuințăm tot pentru a lărgi serviciul acesta. Au fost degeaba toate ce am zis; ați votat și d-voastră sub presiunea aceasta. Acum, după ce la școalele elementare primare, în iunie, zicea d. ministru: nu am trebuință de 114.000, ștergeți-i, vine tot d-sa și zice: desființați școala normală, fiindcă n-am 1500 de galbeni ca să plătesc pe învățători. Aceasta fiind o contrazicere ce sper că vă frapează și pe d-voastră ca și pe mine, ea nu poate servi de motiv pentru a susține o asemenea suprimare, și cred că trebue să ne unim cu toții pentru a ruga pe d. ministru să părăsească rezistența ce face contra acestei înființări și să ne admită cererea.

Remarcați, d-lor deputați, că este în interesul unui partid conservator de a nu lovi, nici măcar de a avea aerul de a lovi în învățământul din sate. Am avut onoare de a spune în anul trecut, a vă spune de atunci, că aduceți pagubă învățământului cu votul ce suprimă cifra din budget; mi s-a asigurat că nu se lovește interesul instrucțiunii, și acum vedeți din agitarea produsă că s-a lovit. Rolul partidului conservator îmi pare a fi, permiteți să v-o spun, de a coprinde în sine elementele liberale, ce nu știau pănă acuma ce să facă în viața publică a acestei țări; toate le aveam, numai partid liberal nu; căci nu sunt liberali, și aci este răul, nu sunt liberale partidele ce se dau de liberale pănă acuma, nu sunt încă liberali roșii, și niciodată fracționiștii n-au fost liberali (aplauze). Prin urmare partidul conservator, având misiunea acum de a aduna spre sine elementele în adevăr liberale, care nu și-au putut găsi locul în partidele vechi, face prudent de a evita și aparența măcar de a lovi în interese, pe care un partid liberal cu drept cuvânt și ca titlu de onoare le înscrie pe drapelul său. De aceea, d-lor, nu este bine să lovim în învățătura elementară, nici măcar să avem aparența de a lovi în acest învățământ.

Așa fiind, d-lor deputați, am onoare a vă propune la discuțiunea generală ca o cestiune prealabilă (și a vă ruga să vedeți, dacă este cu putință ca să votați aceasta acuma) ca școalele normale să rămână în ființă și să se invite d. ministru al instrucțiunii publice a cere Camerei creditul necesar pentru restabilirea în budget a acestor școale normale și pe întregul an 1872, cum au fost pe anul 1871, bine înțelegându-se că va rămânea definitivă aceasta (aplauze). La discuțiunea specială a budgetului pe 1873, când vor veni școalele normale, este greu a se cere restabilirea și pe anul 1872; de aceea am propus de mai nainte aceasta, și dacă d. ministru declară că primește propunerea si că va veni d-sa să ne ceară creditul pentru restabilirea acestor școale pe 1872, atunci nu mai este trebuință să mai votăm partea II, căci se va face de la sine. Dacă însă d. ministru va persista în opozițiunea sa, atunci nu rămâne alt mijloc decât a provoca Camera, ca să invite ea pe ministrul cultelor de a veni cu un asemenea proiect în Cameră pentru anul 1872, și atunci rog să se voteze moțiunea mea ca o cestiune prealabilă. Este o afacere de conștiință; sunt mulți deputați, sau cel puțin câțiva, dintre care și eu, care ar avea dificultate de a vota luarea în considerațiune a unui budget, unde au ocaziunea înscrierii unei cifre ce prejudecă o cestiune așa de gravă, cum este aceea de a ști, dacă laicii sau preoții să aibă învățătura satelor în mâna lor. Ceea ce va facilita, d-lor deputați, revenirea asupra votului d-voastră este considerațiunea că s-a prezentat, după ce deteserăți votul, un proiect de reformare a întregei legi a instrucțiunii publice și prin urmare, când ați dat votul budgetar în contra școalelor, nu puteați să știți ce se va face cu această reformă organică. în asemenea împrejurări, când aveți un proiect întreg de reorganizare, nu puteți prejudeca, cu ocaziunea budgetului, o cestiune de princip, care trebuie să rămâie la matura și întreaga d-v. aprețiare atunci când veți lua în cercetare însuși proiectul de reformă. lată, d-lor, considerările, pentru care vă rog să primiți moțiunea mea. (Aplauze prelungite).

I. Văcărescu dă citire următoarei propuneri a d-lui Maiorescu:

"1. Școalele normale rămân în ființă.

2. Se invită d. ministru a cere Camerei creditul necesar pentru restabilirea în budget a școalelor nonnale pe întregul an 1872, precum au fost în 1871.

T. Maiorescu, I. Văcărescu, C. Grădișteanu, G. Gr. Cantacuzin, A. Lahovary, I. Agarici, P. Milo, Gr. N. Lahovary, A. Pascal, C. Blaremberg, G. Argetoianu, M. Kogălniceanu."

Ministrul cultelor general Tell. D. Maiorescu, terminând frumosul său discurs, a făcut apel la mine și mi-a zis să nu fiu susceptibil. Eu cedez invitării d-sale și declar, că nu sunt nicidecum susceptibil. Dorința ce o are d-sa o am și eu cel puțin tot atât cât o are d-sa. Sunt gata să fac ce a zis d. Maiorescu; votați propunerea d-sale, și nu sunt deloc susceptibil. (Aplauze.) Cum veți voi, așa votați; însă dați-mi numai mijloace ca să execut votul d-voastră; aceasta vă cer. (Aplauze.)

Ședința se suspendă pentru zece minute spre a se consulta comisiunea budgetară asupra propunerii d-lui Maiorescu.

La redeschiderea ședinței se dă din nou citire acestei propuneri.

D. președinte. D-lor, fiindcă fac și eu parte din comisiunea budgetară, pot să vă comunic că comisiunea budgetară primește propunerea d-lui Maiorescu, la care și d. ministru a aderat, si prin urmare nefiind nimeni în contra, cred că ar fi o pierdere de timp a mai asculta lungile și frumoasele discursuri ale acelor 15 d-ni deputați cari s-au înscris spre a susține această propunere.

– Se pune la vot amendamentul d-lui Maiorescu, și se primește.