Petőfi (Lyka, 1897)

 

Așa s-a ivit, ca soarele la răsărit: și a lățit razele fierbinți asupra celor mai înalte regiuni apoi a apus în coloarea mistică a sângelui, Dumnezeu știe unde.

Așa ne descriau învățătorii noștri cariera lui Petőfi.

Și înaintea noastră apariția lui stătea în culoare mitică; îl priveam cu admirare și în fantasia noastră tânără îl învăluiam cu tot ce ne învățaseră poeziile sale eroice minunate. Din scrierile și faptele salo simțeam loviturile de aripi
ale geniului revoluției.

Am auzit bubuitul tunurilor, am văzut scânteiatul baionetelor, fâlfâitul steagului tricolor în mijlocul groșilor nori de fum din praf de pușcă. Așa ni-l închipuiam noi: ca stegarul răzbelului pentru libertate, care, cu eroii săi îmbrăcați în raze, erupe contra oștirii plătite și ne produce jertfe sângeroase în numele libertății, străbunului Hadur.

Aceasta am visat-o noi despre acest om fenomenal.

Timpul șterge puțin din fantasia tinereței și mintea judecătoare începe puțin a să certa cu însuflețirea. Și puțin rămâne din însuflețire, când oamenii intră plutind în viața civilă sură,
liniștită.

Dar nicio minune: Petőfi rămâne un sunet de alarmă șî în spiritul oamenilor mestecați în târgul vieței, la care, în inima acelora să aprinde ceva foc misterios, fie și numai pre un moment, fie și numai în secret.

De când există în lume acest concept, : ungurime, el o cea mai admirabilă personificare a aceleia. El o cel mai perfect geniu maghiar.

Precum din mii do muguri de roză, scot un singur picur do oleu in care să află tot sucul fermecător al unei pădure de roze, în extras tare, îmbătător : astfel s-a concentrat în acest geniu toată pofta, puterea, poezia, mărinimozitatea, genialitatea maghiarimii din milioane do indivizi. Astfel simțim cu toții; nu e trebuință a o dezvolta aceasta în scris.

Nu, nu trebuie s6 scriem despre Petőfi. El trăiește în fiecare dintre maghiari. Spiritul său coboară din sânge-n sânge, din generație-n generație, strecurându-să în maghiarimea întreagă. între noi petrece geniul s8u viața sa trăind, numai chiar trupul îi lipsește.

Trupul, Dumnezeu știe în care mormânt se odihnește pre câmpia Sighișoarei, pe care înainte de asta cu 48 de ani a decurs aceea luptă din care Petőfi nu s-a mai reîntors.

Acolo, în cetate, din August 1897 stă o statuă de bronz a cărei dezvelire sărbătorească a decurs cu multă pompă.

Și cine a dus o floricică la picioarele acelei statui, fără de voie își reamintește un vers vechi, care fu sunetul de alarmă a războiului de libertate - sau cuvântul dulce ademenitor al iubirii sale.