Petre Schlemihl/X. Numele tău: Colomba

←IX. Să întârzii la acest profil

X. Numele tău: Colomba de Ilarie Voronca Petre Schlemihl

XI. O tulpină bate la ușă→

Eu știu: fluviile ca niște cerboaice vin să-și potolească setea la digul înalt al mării,
Și prin pupilele noastre ca prin rocile de calcar se filtrează evenimente și ape,
Și din hangarul mic al ceasornicului timpul ca un avion minuscul
Pleacă spre traversarea unui ocean necunoscut.

În râurile tinere, de munte, spălătoresele
Lasă rufele să se îmbibe bine cu lumină,
Și după ce le storc de apă ziua rămâne în ele,
Ca pe-o masă plină de fructe și de calma strălucire a laptelui.

Eu știu: în fiecare clipă unelte uriașe pipăie glandele pământului,
Și din porumb, din secară se-nalță un abur al inspirației,
Treci prin tunelul, botniță pentru urletul de dulău al trenului
În timp ce viața noastră se împarte ca o rație de pâine.

Știu: obuzele zgârie mai dureros obrazul
Acestui pământ amestecat cu sânge, cu semințe,
Știu: obuzele au bătut de mult în cuie
Aripele cântecului ca pe-o pasăre împăiată.

Și știu: cu toată singurătatea, la un țipăt de-al meu,
Vor veni lângă mine atâția alții cari au fost primiți cu pietre,
Și versurile acestea sunt bucățile de argilă
Din care voi clădi un cuib pentru tristețea noastră comună.

Vouă, numai vouă, vă deschid porțile de tenebre,
Și inima e stiloul încărcat cu sângele vostru
Noi am putea sta-n calea oricărei suferințe,
Am putea gâtui obuzele ca pe niște bufnițe:

Și-n timp ce case strânse ca niște dinți de piatră,
Sfărâmă citadinul vis devenit mai lent,
Netemători prin fluviul desfăcut pe o hartă
Vom sta într-o tăcere lângă norul adolescent.

Și vom putea de mână prin somnul ca o apă,
Să trecem spre grădina ce undeva se surpă,
Metal din miază-noapte luceafăr care scapă,
Vis strălucit ca meiul în gâtlejul privighetoarei,

Și oamenii prin forme, prin spații-ncremeniți,
Cu gări ce se destramă sub frunte-n despărțire,
Prin plante, prin alămuri, oameni încremeniți,
Cu buze-nvăluite de-o liniște subțire,

În glas, pădure calmă, un peisagiu lânced,
Și cerul e-un ciorchine pe care-l rupi cu mâna,
Prin stăvilar – poemul, zi luminată-ncet,
Memoria e moara plină de numele tău ca de-o făină.