Petre Schlemihl/XI. O tulpină bate la ușă
Și-astfel de lângă arborele care se smulge ca un ponton
Voind să se prăvale cu spumele furtunii,
Sau de lângă oceanul care păstrează infiltrat un naufragiu
Ca și cântecul rămas în vibrarea trecutului,
Când noaptea geme în tine ca o ființă străină,
Sau când te mușcă ziua ca pe un măr sălbatec,
Cum un miner scoboară c-un felinar în mină,
Eu am scoborât în tristețea noastră cu lampa iubirii mele,
Luați seama: când îmi aplec prin fereastră obrazul însângerat,
Ca un nor uriaș încărcat cu armele ploii,
Când în ochiul meu circulă un fluviu de vedenii
Ca miile de insecte circulând în scoarța copacului,
Luați seama: când privirea voastră nu bate mai departe decât o pușcă ruginită,
Când în creierul vostru anotimpul adoarme într-un fotoliu confortabil,
Eu văd peste munții pleșuvi, sau peste vânturile tinere,
Cum vine înspre voi un fiu pe care cândva l-ați izgonit.
Din care fruct veți lăsa atunci să tâșnească aurora?
Ce providență - spuneți - veți smulge din sămânță?
Numai eu, afară, în câmp, îl voi vedea venind
Pe acel căruia nici un vameș nu-i va putea deschide inima ca pe-un cufăr,
Și fulgerele sterile instrumente chirurgicale,
Vor sfâșia atente mușchii unor tenebre,
Și-n carnea mea iubirea alături de suferința unanimă,
Își va face loc ca o rădăcină în pământ alături de fulgere.
Dar un om care trece de prezent ca de-o frontieră,
Un om ca o tulpină cu seva în viitor,
Cu respirația vuind de ecouri ca o pădure,
Un om pe care poetul îl va găsi ca pe un cuvânt inedit,
Și vinul în care fierbe o auroră nouă
Când omul invizibil va spune: "Înapoi fețe crispate șacali înveștmântați în sintaxă,
Înapoi convoiuri de-ngropare spre mormântul unei silabe,
Înapoi, voi turme, mugetul vostru-i biciul,
Prin ierburile suple și pietrele funerare,
Ducând cirezile de oameni spre abatoarele eterne,
Înapoi când numai obrajii plânși lasă o urmă în aer,
Ca liniile albastre salutate în marmoră".
Vedea-veți atunci viața spartă ca o lucarnă,
Prin care ziua-și trece părul lucind de grâne,
Și-o inimă pe masa-mpăcării să răstoarne
O flacără din sunet plecându-se sub bârne.
Și veți vedea lumina universală, calmă,
Umplând ca o coroană de foi pădurea veche,
Azurul ca un cântec pe crengile de alamă,
Și în torente ochiul pietrelor stând de veghe,
Veți auzi-n legumă clopote minerale,
Veți auzi cum aripi cresc în huliții semeni,
Și, cioburi, râsul vostru rămas între cristale
Vă vor răni gâtlejul și vocile de-asemeni.