Petre Schlemihl/XV. Capul legat de soare

 

Dar am râs atât de luminos între hamurile iernei,
Cuvintele trezite pe gingiile zăpezii,
Și umbra între cristale ca o rufă înghețată,
Până ce capul în aerul greu îl legi puternic de soare.

O! Flacăra rece în mâini ca un bulgăre de zăpadă,
Și-un viitor văratec în strălucirea surprinsă,
Așa focul se dezbracă de flacără ca de-o păstaie
Și rămâne numai, mazăre, cenușa tulbure dintr-o după-amiază.

Și când te desfaci din străzile atârnând pe umerii tăi
Ca niște serpentine după ce părăsești orașul ca o sală de bal,
Și-ajungi între patlagini prin febra aeriană,
O auroră încearcă râsul din clapele fântânii.

Nu-ți mai întorci fața ca un crepuscul prin coline,
Cu ziua spartă lacăt la porțile grădinii,
Atâția ochi smulși din țărână o dată cu tulpinile,
Și dimineața - clește scoate cuiele stelelor.

Tot timpul capul e legat, cu panglici, de soare,
Fructul tăiat în două de o căldură liberă,
Și după aceea capul rămâne îmbibat de lumină
Cum și apele și aerul păstrează ceva din lumina apusă.

Singurătăți, voi, mânați mai departe cirezile de flăcări,
Și focul poposește în orișice colibă,
Cuvântul pe care-l duci la ureche atent ca pe-un ceasornic,
Cuvântul de iubire scoborând de pe culmi ca un cioban.

Duceți-mă și pe mine la vale turme miraculoase,
Prin evocări și sete litera presimțită,
Vedeți, departe e umbra care râcâie pământul,
Voind să tragă după dânsa trupul însuși ca pe-o umbră.

Lângă iarna care s-a oprit limpede în mine,
Cum îngheață în țevi pumnalele de apă,
Și capul va rămâne încă încleștat în soare
Ca o rădăcină pe care furtuna n-a putut-o smulge.

Sau lângă tăcerea, creangă sfărâmată sub talpă,
Când iarna capătă tonuri din alte anotimpuri,
Ca un flaut în care distingi un glas de femeie,
Și ochiul e plin de un reflex al nopții,

Dar capul va rămâne încă legat de soare,
Până ce craniul va fi în rocă zăcământul de radium,
Până ce poemele ca niște vase comunicante,
Se vor goli de toată lumina hohotind în iarnă.