Petre Schlemihl/XVI. Cuvinte esențiale

 

Dacă aș voi să găsesc drumul înapoi,
Fi-vor oare cuvintele firimiturile de pâine care să mă conducă pe aleea spre inima voastră oameni?
Acum când capul înălțat zmeu în marea solitudine,
A primit ca o orgă avalanșa de mătăsuri a spațiilor libere?

Am învățat cum genunchiul atât de fin al plantei
Se târăște pe patul nupțial al gliei la venirea nopții,
Și umbra ca un fum în amfora de tenebre,
Se pierde ca o crisalidă pe care n-o mai recunoști în fluture.

Am învățat cum lumina se-mpotmolește uneori printre arbori,
Ca un sunet care nu mai poate ieși din gâtlej,
Și am văzut cum vioara își potolește setea,
La căderea de ape năvălind între coarde.

Dincolo de pădurea bătrână a odihnei,
Se ascunde ziua ca un alfabet în abecedarul de mâine,
Și din pământul scormonit, dimineața apare albă
Ca o armă îngropată, sau ca o rădăcină de țelină.

Am văzut și zilele care se încarcă pe vapoare,
Și pornesc cu migrațiunile spre miază-zi,
Și schelele luminii rămân devastate pe maluri
Până ce păsările cu zborul îngreuiat de tenebre le cutropesc

Am văzut viața, aceeași, închisă în animal, în plantă,
Și fieare ființă, cu-nverșunări, cu ură păstrând forma de la-nceput,
Dar cu cheile morții s-au descuiat toate lacătele
Și fiecare s-a-ntors în înfrățirea unanimă.

Așa se deschid porțile oricărei ființe
Și dinăuntru apare același alai de flăcări,
Cum același luceafăr se liberează din cremene,
Și pasărea străbate aerul ca o sămânță.

Prin perdelele nopții obrazul stelar se-arată,
Crepuscul ca o grădină năpădită de ierburi,
Sub scoarța de copac a tăcerii e puzderia de ochi,
Și pasul călcând prin pietre învierile succesive,

De-aici dacă m-aș întoarce aș putea aduce
Burdufele pline de șipotele oglindite în verbe
Și-atâtea învățături în esențialele cuvinte
Dar știu că și în cuvintele mele veți azvârli cu pietre.