Petre Schlemihl/XXI. Schutzhaus

 

Odaie cu arome a unui han în munte
Soarele, naftalină, în rufele din scrinuri,
Cu brazi ce-și trec lumina în cerc ca niște unde
Ecourile, butii, pleznind de-atâtea vinuri,

Sau aurora clopot de var în căni cu lapte,
Culori, zvonuri clătite cu-odihna în cerdac,
Umed și bun pământul cu aburii în șoapte,
Tristețe sfărâmată sub crengi ca un gândac.

Voi sta aici pe banca de lemn, singurătate.
Voi auzi talanga trezită în ferigă,
Aici, mult mai departe de temnicer, de frate,
Și soarele prin creier trecând fără să-l frigă,

O! Pământul regăsit, lumina regăsită,
Nu-mi pasă că mi-e umbra o vioară sfărâmată,
Destindere trecută în inimă prin sită,
Iubire prin amiaza din piept desfășurată.

Voi sta aici, și osul și carnea întregită
Împreună cu viața ce freamătă în seve,
Călătorie-o clipă între molifți oprită,
Prin dimineața bruscă să te-ntâlnesc aieve.

Și nu voi ști de-i toamnă, de-i iarnă sau de-i vară
Voi fi ca o corabie plină de mirodenii,
În care naufragiul stă lângă primăvară,
Și tropicale fructe lângă steaua polară,

Sau poate-asemeni fi-voi cu-o goarnă luminoasă
Vuind de-atâtea zvonuri din viața mea apusă,
Și inima prin vorbe în fierbere spumoasă,
Suind ca un arpegiu cu aerul pe buză.

Dacă spre soare, -n iarbă ne-am înălța pe piscuri,
Și-am frânge-n pâini lumina – fraternă-mbucătură
Vocalele rotunde care-au sunat în gură
Și țipete lemnoase rupându-se ca pliscuri.

Aici, din ochii noștri incendiat-amiază
În flăcări, pretutindeni, vădindu-se pleoapă
Și pasăre prin trilul colinelor mai trează
Viețile noastre-unite în unanima apă.