Petre Schlemihl/XXIII. Începutul lumii

 

Cu-același deget care întoarce versul-ornic,
Nu aș putea rubinul să-l mișc al unui tâmp,
Să fie-ntreg prezentul sau un trecut mai spornic,
Și lângă vechi fantome prin veacuri să mă plimb?

Statuie sfărâmată și cântec sfărâmat,
Adolescente suple mergând spre o fântână,
Tribuni văzuți, în piețe cu robi, prin geamul mat,
Orașe dărâmate, în vis, numai cu-o mână.

Un cer de inchiziție apoi oprit în ruguri,
Cu flacăra târâtă spre tâmplă ca un nimb,
Cu jarul stors sub talpa roșind ca niște struguri,
Până ce-n cupă, vinul cu sângele îl schimb.

Cetăți antice, turnuri, medievale norme,
Mulțimi amestecate în ochiul meu și-n must,
De-aici din cântec știute sau presimțite forme,
Cometa altor vremuri în cerul azi îngust,

Foc încuiat în tâmplă ca azima în grâu,
Flacără ca o scamă pe forestiera rană,
Cântecul care taie cetatea ca un râu,
Albastru-n primăvară sau cenușiu în iarnă,

Nu-s eu, nu-i timpul, nu e obșteasca înflorire,
Sub rădăcină, umbră, firul de ploaie supt,
Torentul care mușcă sub punți o înnoire,
Lumina e aceeași în sus ori dedesubt,

Să-ți pleci aicea trupul măcelărit suav.
Când scotocești stelare chei pentru-abstracta ușă
Epocile de-a valma în trombele de praf
Și de pe mână timpul desprins ca o mânușă.

Va fi o buruiană, în gură, mai fierbinte,
Și oglindit în rouă e ultimul oraș,
Cu-orchestrele trezite-n arama din cuvinte,
Fier roșu, revelația, pe-obrajii noștri arși,

Voi aștepta acolo să mă prefac în scrum.
Cum fulgeru-i arcușul pentru pădurea-vioară
Și peste câmp din mine va mai rămâne-un fum
Ce va găsi în aer umbra-mi de odinioară.

Pescar strângând în coșuri oglinzile plutite,
Coșiță despletită în indulgența undei
Răsărit ca o rufă între vâsle clătită
Și-n cioburile apei obrazul nu-l știi unde-i.

Așa-i amnar poemul în cremenea din sânge.
Ce luminează-n vine deodată un trecut,
Și inima-i garoafa nocturnă ce se strânge,
Pe-această slovă-n care luminile se-ascut.