Petre Schlemihl/XXIV. Totuși un regret

 

Și totuși: am vrut să te ochesc în inimă auroră
Sau în ochii tăi din care pleacă zilele și hulubii,
Până ce peisagiile zornăind în locul monezilor
Se vor revărsa din săltarele descuiate în mine.

Voi pleca și voi lăsa deschis robinetul luminii
Și soarele să-mi inunde sângele ca pe-o placă fotografică
Dacă obrazul e un cadran vorbele sunt minutare,
Sunt alte vorbe aburite lângă pâinile din brutărie.

Dar: să mai aud o dată dulcele tropăit al catârilor lângă șipote,
Și călăuzele care își răspund și copacii cari cad în mine,
O mână răcoroasă ca o rochie foarte subțire,
Să-mi acopere cântecul în zăpada străvezie.

Dincolo de pădurea aceasta așteaptă aceeași solitudine,
Pasul e lângă scorburi aceeași fosforescență de șarpe,
Lumina veștejită pe o balanță de tenbre.
Ploaia de huiduieli trecând prin fruntea mea permeabilă,

Vă știu: bijuterii triste ascunse în priviri
Și despărțiri prin fluvii ducând spre un ocean
De departe amintirile care își răspund, se salută
Ca un singur parfum circulând prin mai multe rădăcini.