Pietrele Doamnei

 

Mulți, foarte mulți, și nespus de răi erau dușmanii cu care au fost nevoiți să lupte românii în decursul vieții lor, și mai cu samă în timpurile cele vechi.

Unul din mulțimea acestor dușmani încărnați și neîmpăcați, care, numai dacă ar fi fost în stare, de mult i-ar fi măturat pe români de pe fața pămîntului, erau tătarii. […].

Într-un an însă, nu știu cum și în ce fel s-a întîmplat, destul atîta că năvăliră în Moldova cu mulți mai mulți tătari, ca-n rîndurile trecute, și nu numai că începură a o prăda și a o pustii, după cum le era obiceiul, ci ei, de astă dată, se îndreptară cu pași repezi spre cetatea Sucevei, în care locuia pe atunci domnul Moldovei, voind, pe semne, să puie mîna și pe aceasta.

Prinzînd domnul Moldovei de veste despre această năvălire neașteptată, precum și despre pustiirile și cruzimele cele nemaiauzite și nemaipomenite, ce le făceau tătarii, pe unde treceau, a chiemat în grabă pre toți sfetnicii și mai marii oștilor la sine, ca să-i întrebe ce e de-nceput și de făcut în privința primejdiei ce-i așteaptă.

Unii dintre sfetnicii sosiți, și mai ales unii dintre mai marii oștilor, erau de părere ca să le iasă fără întîrziere înainte și să le curme cît mai degrabă drumul, ca să nu poată intra mai departe și a se apropia de cetate.

Alții însă, mai slabi de înger și mai fricoși, auzind că numărul tătarilor ce-au intrat în țară e foarte mare, ziceau că ar fi cu mult mai bine dacă, deocamdată, s-ar retrage spre munți și abea mai pe urmă, după ce li s-or mai înmulți, și întări oștile, să se pornească împotriva lor.

Domnul ascultă cu cea mai mare luare de samă atît pre unii cît și pre alții, cumpăni sfaturile fiecăruia, și apoi zise :

— Nemic mai ușor de cît a da dos la față și-a apuca la sănătoasa ! Dar oare ce-ar zice lumea despre mine și despre dumneavoastră, cînd ar auzi c-am fugit și ne-am ascuns în crierii munților de frica dușmanilor, pre carte nici nu i-am văzut, da încă să ne fi luptat cu dînșii ?… Oare nu ne-nar rîde chiar și babele pentru o faptă ca aceasta ?… Mai bine de-o sută de ori mort, de cît să rămîn de rîsul și batjocura lumii, iar supușii mei, pe care dator sunt să-i apăr la vreme de grea cumpănă și mare nevoie, să mă blăstăme chiar și-n mormânt, pentru că i-am lăsat pradă păgînilor !

Și cum rosti cuvintele acestea, îndată și porunci ca toată oastea, cîtă se află în Suceava, să fie pînă în cîteva oare gata de pornire, căci nemijlocit, după ce se va fi pregătit, trebuie numaitiecît să plece cu toții împotriva dușmanului, să-i iasă înainte, pe unde are de gînd acesta să se îndrepte spre Suceava și să-i curme, din cu bună vreme, toată pofta de-a înainta mai departe.

Numărul păgînilor, ce e drept, era foarte mare. Iar apucăturile lor îndrăcite și primejdioase.

Asta o știa domnul Moldovei foarte bine… Nime nu trebuia să i-o spuie. Dar, fiind el un om foarte curajos și inimos, nu ducea frica păgînilor, căci avea atîta istețime și putere, ca să știe cum să lupte și să se apere de dînșii. Se afla în cea mai mare neliniște și nedumerire : ce să facă cu doamna și cu averile sile, căci era însurat și soția lui era dintre cele mai alese și mai frumoase femei din Moldova.

Și avea toată dreptatea să fie foarte îngrijorat, căci fiind păgînii după cum am mai spus, foarte mulți la număr, lesne ar fi putut să se împărțească în două părți, și-o parte să stee la luptă dreaptă cu dînsul, iar cealaltă parte să apuce spre Suceava, să calce și să prade cetatea, care nu era destul de întărită, și la urma urmei, pe lîngă odoarele și averile sale să-i iee și doamna.

Asta însă n-ar fi voit-o dată cu capul său să i se întâmple.

De aceia chiemă el a doua oară pre sfetnicii săi la sine și-i întrebă din nou de sfat : ce și cum să facă ca să iasă mai bine la capăt.

Unii din sfetnici îi spuse că ar fi mai bine să ascundă averile în beciuri, iar pe doamnă să o trimită în alt loc undeva.

Alții însă, urmând sfatul unui sfetnic mai bătrân și mai pățit, ziseră că ar fi cu mult mai bine ca atît doamna cît și toate averile sale să le trimită, dimpreună cu mai mulți oameni credincioși și priincioși, într-un loc la munte, unde nici un suflet de om să nu le poată da de urmă.

Sfatul acesta plăcu domnului. De-aceea porunci el unui sfetnic, în care avea el cea mai mare încredere și nădejde, ca să-și aleagă din toată oastea trei sute de ostași, și cu aceștia să-i ducă apoi doamna dimpreună cu toate odoarele și averea sa într-un loc, unde va cugeta el că va fi mai bine scutită și ferită de orișice primejdie.

Sfetnicul, fiind un om cu tragere de inimă pentru domnul său, nu așteptă să fie mult rugat. Alese trei sute de voinici și apoi, luînd doamna și odoarele și îndreptîndu-se spre munți, se duse, fără să li se întâmple cea mai mică neplăcere sau daună, pînă ce ajunse la poalele munților, adică la Capu Codrului, o luară pe malul sting al Moldovei și se duse până la Gura Humorului.

Sosind aice, lăsară Moldova la o parte și, apucînd pe valea Humorului în sus, nu se opriră pînă ce nu ajunse pe locul, unde se afla satul de astăzi Mănăstirea Humorului.

Aice, ajungînd cam pe la toacă și fiind foarte osteniți de drum, statură și poposiră puțin pe loc, care de atunci încoace se numește La Toacă, apoi, apucînd pe valea Largului la deal merseră mai departe spre apus, pînă ce ajunse la niște pietre pleșuve, care se înălțau ca niște turnuri spre cer și care priveau cu mândrie peste culmile tuturor munților de prin apropiere.

În acest loc, unde pînă atunci nu călcase încă niciodată picior de om, ci numai fiarele cele sălbatice ; lîngă aceste pietre mărețe se opriră apoi cu toții, adunară cît ai bate în pălmi mai multe uscături de prin pădure, făcură un foc mare, și apoi, fiind foarte osteniți de drum, cei mai mulți se culcară și adormiră duși, iară o parte rămase de strajă.

A doua zi disdedimineață, cum se sculară, începură mai întîi și-ntîi a ascunde odoarele și banii ce-i luase doamna cu sine, apoi întocmiră mai multe chilii pentru doamnă și pentru oamenii săi, oare aveau să stee cu dînsa și s-o păzească pînă ce se va sfîrși războiul cu tătarii, iară pe vârful celui mai înalt și prăpăstios stan de piatră, de unde se putea vedea în toate părțile, făcură un fel de încăpere pentru cei ce aveau să stee ziua și noaptea la pîndă.

Sfîrșindu-se toate acestea de făcut și fiind deplin încredințați că-n aceste locuri retrase și pustii nime nu le va da de urmă, sfetnicul și cu cei trei sute de ostași se întoarse înapoi și se porniră și ei împotriva tătarilor, împotriva cărora se duse cu vr-o cîteva zile mai înainte de aceasta și domnul Moldovei cu ceialalți ostași.

Rămînînd doamna numai cu oamenii săi, îi mergea deocamdată bine, căci n-avea frică de nime și nu ducea nici o grijă.

Mai pe urmă însă, văzînd că nu-i vine nici o știre din partea bărbatului său și neștiind ce s-a întîmplat cu dînsul; învins-a tătarii ori poate a căzut în luptă și de aceea nu se arată nime ca să-i spuie, trăiește ori a murit, nu-i prea venea la socoteală.

Dar iată că după vr-o cîteva luni, pe cînd se afla ea în cea mai mare neliniște și nedumerire, trece pe-acolo un cioban c-o turmă de capre, care se agățau de toți tuf anii și copacii mîncîndu-le frunzele și rămurelele cele tinere.

Doamna, care tocmai atuncea ședea pe-un stan de piatră la soare și-ngîna un cîntec duios, ca să-și mai aline aleanul inimii, dînd cu ochii de capre și mai pe urmă de cioban, care-și da toată silința ca să le adune la un loc și să se întoarcă cu dînsele înapoi, îl chiemă pe acesta la sine și-l întrebă ce se mai aude nou în țară.

Ciobanul, cînd o văzu și-o auzi vorbind, stete ca împietrit locului, căci el nu-și putea închipui că aceea ce vorbește cu dînsul ar fi o femee ca toate femeile, deoarece el în viața lui nu mai văzuse o femee scris de frumoasă, cum era aceea ce stătea dinaintea lui, și încă prin niște locuri atît de pustii și fioroase, cum emu acelea unde se afla ea, ci el crezu dintru început că e știma pădurii, sau cine mai știe ce altă ființă femeească.

Mai pe urmă însă, după ce-și mai veni puțin în fire și după ce se încredință că aceea ce vorbește cu dînsul nu e o atare zînă, nici știma pădurii, ci o femee ca toate femeile, atîta numai că e îmibrăcată domnește, îi spuse că după cîte auzise el, n-a mai rămas nici urmă de păgîn în țară, că o parte a căzut în luptă dreaptă cu românii, iară cealaltă parte a fost respinsă peste hotar. Prin urmare, dacă cumva de frica tătarilor s-a retras și s-a ascuns ea în aceste locuri pustii, poate acuma în voia cea bună să se-ntoarcă înapoi în lume, de unde a venit.

— Da de domnul țării n-ai auzit nemică ? întrebă mai departe doamna.

— De care domnul țării ?… Poate voiești să zici de vodă ?

— Da, de vodă !… ce-ai auzit despre dînsul ?…

— Să fii dumneata sănătoasă !… Vodă, sărmanul, a căzut în luptă cu tătarii!… Dumnezeu să-l ierte, că, după cum spun cei ce l-au cunoscut și-au vorbit cu dînsul, bun suflet de om a mai fost !

Doamna, auzind că soțul ei a căzut în luptă, prinse a se văita și a plînge de se răsunau văile.

Credincioșii săi, care se aflau în cealaltă parte a pietrei, cum auziră că țipă, alergară care dincotro și-o întrebară ce este, ce s-a întîmplat ?

— Bărbatul meu și domnul vostru nu mai trăiește !… L-au mîncat păgînii de viu ! răspunse ea văitindu-se și smulgîndu-și părul din cap, de-ți era mai mare mila să te uiți la dînsa.

— Și cine ți le-a spus Măriei Tale acestea ? întrebă unul dintre oamenii săi cei mai bătrîni.

— Iacă cine mi le-a spus ! zise ea, arătînd spre ciobanul oare sta uimit locului.

— Mă ! adevărat să fie ceea ce-ai spus tu ? întrebă iarăși omul cel ce întrebase și pe doamnă.

— Și-ncă cum !… Dar dacă nu mă credeți, n-aveți decît să mergeți și să vă încredințați și singuri ! răspunse ciobanul și plecă apoi mai departe după caprele sale, care se pierdură printre tufele și buhașii de prin apropiere.

— Da ! pregătiți-vă cît mai degrabă de drum, căci eu încă astăzi vreau să mă întorc acasă, să văd ce s-a mai întîmplat cu soțul meu ! zise acuma doamna.

— Bine !… Să ne întoarcem !..! dar ce să facem cu odoarele și cu banii, cu comorile ascunse ?… Cum să le luăm, că-s multe și grele, iar noi suntem prea puțini ca să le putem duce în spate ? întrebă iarăși unul din păzitori.

— Comorile ?..Ce să faceți cu comorile ?… Lăsați-le dracului pomană comori… Comori îmi mai trebuie mie acuma, cînd am pierdut cea mai scumpă comoară ce-am avut-o pe lumea aceasta ? !… Afurisite să fie în veci și pururea cel ce va pune de azi înainte mîna pe dînsele, căci mai mult din pricina lor . am ajuns eu în starea în care mă aflu acuma !

Și cum rosti cuvintele acestea voi numaidecît să plece așa cum era.

Oamenii însă o opriră, luară în grabă ce putură cu dînșii, înfipseră o ciuhă deasupra locului unde erau comorile îngropate, și apoi, lăsîndu-le acolo, unde le-au fost ascuns cînd au venit, s-au întors cu toții spre Suceava.

Ce s-a întîmplat mai pe urmă cu doamna, a cărui soț a căzut în luptă cu tătarii, nu se știe.

Atîta se știe numai că pietrele de pe hotarul Mănăstirii Humorului, unde a petrecut ea un timp mai îndelungat, s-au numit de atunci încoace Pietrele Doamnei, și tot așa se numesc ele și-n ziua de astăzi.

Iar ce atinge de comorile sale, afurisite fiind de dînsa, nime nici pînă azi nu s-a putut atinge de ele, căci cum voiește cineva să le iee de-acolo, îndată se și cufundă, și dimpreună cu dînsele se duce și cel ce vrea să le iee, în fundul pământului, și dus rămîne apoi pe vecie, căci știma banilor, care s-arată în toate chipurile, nu-l lasă să puie mîna pe dînsele, ci, sau îl stîlcește și-l schimonosește sau îl îngroapă de viu.