Ploaia (Magda Isanos)
Ploi verzi, de vară, sufletu-mi vrăjiră,
și-n melodia caldă, rămuroasă,
eu auzeam pământul cum respiră,
iarba cum crește, noaptea cum se lasă.
Nu era nimic trist. Dar solemn,
sufletul lumii închis în lemn,
în flori palide, în hribi și scaieți
revărsa bucuria tainicei vieți.
Cerul pierdut în cețuri îl uitam.
Nu mai eram nici eu decât ram,
decât rădăcină avidă și pace
de ierburi vâscoase, opace...
Însă irizata, subtila apă voioasă
avea licurici, clopoței în plete ;
jumătate din ființa ei luminoasă,
lăsând să cadă văluri încete,
apărea-n pajiște sau lângă bălți,
(o zână pe care-o văzusem și-n alte dăți),
Numai picături de apă, văpăi
de fosfor era frumusețea-i dintâi.
Sunt ploaia, ... spunea, sunt ploaia de vară,
voi face să-nverzească pietrele și să răsară
ochii morților în câmpia cu flori...
Tu m-ai visat, poete, de-atâtea ori.
Când vei muri, ai să-mi cunoști puterea,
dizolvantă, murmurătoare.
(Oxigen și, H2 - mi se pare...)
chicotea lângă mine tăcerea.
Și-ndată vraja căzu, vraja cea mare,
din care cresc poeme, ființe ireale.
Spațiile fură din nou uscate, goale,
din apus până-n soare-răsare.