Poate...

Poate... de Traian Demetrescu

E-atâta nebunie să crezi fatalul: Poate!
Când ultima nădejde e rază-n asfințit,
Când ție însu-ți tristă sentință ți-ai citit,
Învinuit de crima— ca mulți, — de-a fi trăit;
E-atâta nebunie.... dar or și cât mi-o spun,
Rămân în totd-auna același biet nebun!
O slabă licărire din noaptea grea mă scoate,
Și când zic: nu! în clipa aceiași răspund: poate!
Pe drumul vieții aspru e greu să te oprești,
Iar când idea morții în creeri ți-o sădești,
Ți-e frică, și cu mintea în negură rămâi, -—
Și-or cât de tristă-i viața, ai vrea s-o-ncepi dintâi.
Te minte un prieten, te-nșeală o femeie,
Ți-e scârbă și de oameni: murdari, stupizi și răi,
Și totuși, pretutindeni le zici: semenii tăi;
Iar când cea mai căzută femeie-ți va zâmbi,
Vei crede-o iar un înger și iar o vei iubi.—
Aceasta mi se pare fatală nebunie:
Un fulger de speranță s-alunge-o vecinicie
De zile amărâte!... de și, sperând, pricep
Aceiași vecinicie s-o sufăr reîncep.
A... fericirea!... taină pe care n-o-nțeleg,
Și nu e zi gândirea cu ea să nu mi-o leg,
Și-adeseori simțit-am că-mi râde-o licărire
De-o mult dorită clipă muiată-n fericire;
Dar când la ea în urmă am stat și m-am gândit,
M-am întrebat ca șceptic: de ce-am fost fericit?
Iluzia e-a vieții eternă largă poartă,
Și fără ea viața e searbădă și moartă.
Ca să trăiești, Natura îți cere învoieli:
Ca tu în tot-d-auna pe tine să te-nșeli.
Un azi are un mâine — și zi cu zi-n neștire
Alcătuiesc o viață de lungă amăgire.
Iar numai când-nainte mormântul stă deschis,
Ne pare că viața a fost zadarnic vis;
Pe-a deșteaptări culme, în urmă ochi-ți cată
Pierdutele iluzii deșerte ți s-arată
A visurilor basme, ce-ntrețesuse traiul,
Rămân fară-nșelesuri, le-nghite putregaiul.
Dar, nestatornic, omul, iar uită, iar începe
Să rătăcească vecinic pe-același jalnici stepe.
Un tăietor de lemne sub muncă își frământă
Puterea lui trupească, dar vesel e și cântă;
Aiurea: trist, un tânăr, plângând mereu sub greul
Dorințelor, își cată în lume D-zeul!
Iar aplecat pe groase și tainice volume
Poetul își crează din gândul lui o lume.
Dar tăietorul, seara, în cușca lui de câine,
Adoarme-n mulțumire: a câștigat o pâine;
Iar tânărul, în lacrimi; poetul, în gândiri,
Visează pân-la ziuă năluci de fericiri...
Atunci mă-ntreb: în codrul de pâine îi fericirea?
Se află pretutindeni, ori nu e nicăierea?
Nu știu... dar câte-o dată îmi zic, ca-ntro poveste
Ca fericirea este aceia ce nu este!
Întreaga mea viață e tristă simfonie
Pe care-ar îi cântat-o Chopin în agonie;
De-a pururea credința în mine-a străbătut:
În urmă-mi că se-ntinde un viforos trecut,
‘Nainte-mi că-ntuneric se face-n viitor,
Sălbatică pustie de pustnic călător.
Căci sunt așa de singur și sunt așa de trist,
Ca rătăcitul biblic ce alungă pe Krist !
Când voi muri, pe buze cu râsul îndoinței,
Sa ridicați pe groapă Statuia suferinței!
Scriind aceste versuri la masa mea săracă
Ași vrea mai mult gândirea s-adoarmă și să tacă;
Dar nu știu ce nu-ndeamnă și să pricep nu știu
La ce, când plâng și sufăr, sunt mângâiat și scriu.
În vorbe întrupată simțirea mea când este
Firește că la alții ea va părea poveste,
Și-n vălmășeala lumei neghioabă și deșeartă,
Să simți mai mult ca dânsa, ușor nu ți se iartă...

E liniște și noapte, — o noapte de Aprile, —
În glastre mi-a pus mama buchete de zambile;
Iar vântul prin fereastră, pe când lucrez și tac,
Împrăștie-n odaie miros de liliac;
În sfeșnic lumânarea, — tovarășe de gânduri, —
În picuri se topește albindu-se pe scânduri;
Pe mese, risipite, zac măldări de volume:
A minții mele scumpă și nesfârșita lume.
E liniște și noapte, — nimini pe lângă mine:
Pribeag ce odihnește pe-o muchie de ruine...
În zarea unui haos de stinse amintiri
Simt inima zburată pe aripi de simțiri,
Și singură, tăcută, ca ntr-un delir se duce
Se regăsească groapa, cu putrezită cruce, -
În care, sub țarina uitării, stă pierdută
Copilăria-mi albă cu raze-ntrețesută,
Pe-o lespede sculptată cu-al inocenței stil,
Abia mai recunoaște portretu-mi de copil;
Iar când de-nduioșare ea parcă moare-n piept,
Îmi zic: de la viață nimic nu mai aștept...
Dar risipindu-mi șirul decepțiilor toate,
Speranța îmi șoptești refrenu-i vecinic: Poate!