Poem de amiază

Poem de amiază
de Dumitru Iacobescu


<poem> Amiază! Un pian, alături, intonează Un cântec trist, în calmul verii, Un cântec demodat, care brodează Petale dulci pe pânzele tăcerii.

Nici eu nu știu ce am!... Hemoragii de soare-mi bat în geam, Cu lenevii de aur cald mă fură Și mă sărută lung pe ochi, pe gură...

Ce mână delicată, Cu degete de veșted trandafir, Te leagănă, o, inimă blazată? Ești tu, romanță tristă de clavir, Sau tu, extaz solar?

Oh, pianul cântă tot mai trist, mai rar, Și soarele mă cheamă, ...și îmi pare Că fruntea mea alunecă în zare Spre-un infinit de pace și uitare. <poem>