Poema unei nopți

 

I

De ce plânge Dan în taină, când a nopții rază lină
Pe o Harpă inspirată redeșteaptă pe poet,
Și de ce prin întuneric, vântul când ușor suspină,
El își spune către stele amorosul lui secret,
Și privirea lui curată printre raze ideale
Urmărește melancolie o imagină de-amor?
E că dulcile iluzii îl duc pe-aripe fatale,
Ca să lase-apoi să cadă dintr-un Cer mistuitor!

II

O! Virgilia, ce strică ochi-ți plini de poezie,
Dacă pun în orice inimi suferințe și dureri?
Ești frumoasă! — Frumusețea, pentr-o inimă mai vie,
E o armă ce zdrobește oțelită în plăceri!
Când pe brațele odihnei corpul tău virgin să lasă,
Știi ta oare câte inimi nu te cheamă-n preajma lor!
Tu visezi deșertăciune și de ei, puțin îți pasă,
Ție-ți trebuie mărire, iar nu vorbe de amor!

III

Subt o boltă înfrunzită printre fori și printre noapte,
Pe o bancă de nuiele stă Virgilia gândind,
Împrejurul ei, prin aer, trec și raze trec și șoapte,
Ea zâmbește către lună, cei răspunde tot zâmbind!
O impresie suavă în gândirea ei s-aprinde
Și cuprinsă de-o simțire arzătoare, scote lin
Un suspin,... și i se pare că la sân ce-va cuprinde;
Dar tresare... — Auzise printre foi un alt suspin.

IV

La piciorele-i de fildeș Dan, se află: — râde,—plânge
Și sărută cu-nfocare mâna ei, ca un nebun;
Iar Virgilia-l privește și ușor la piept îl strânge
Pe când ochii lor în taină toată patima și-o spun!
Și târziu, când aurora să ivește maiestoasă,
Dan, cu buza-nvăpăiată și sufletul zdrobit,
Îi șoptește cu o voce plângătoare și duioasă:
„Adu-ți cel puțin aminte că o noapte ne-am iubit!”

V

Întru-n lung salon de nuntă veselia predomnește
Și Virgilia, gătită ca mireasă, sta privind
Către-un june melancolie, ce-n tăcere o țintește
Cu privirea-i arzătoare și cu zâmbetu-i murind,
El s-apropie de dânsa, și-ntru-n vals de nebunie
Pe când zboară împreună, el, eu sufletul zdrobit,
Lângă sânul lui ce arde o mai strânge cu beție
Și-i repetă: „De-acum uită noaptea-n cane ne-am iubit!”