Poemul femeii care iubea primăvara
Va veni primăvara.
Florile pe creștete-or duce
lumina care luce-străluce
a soarelui
și-a marelui
anotimp visător.
,,Floare, răsai...
va murmura lumina de mai.
Aripe
se vor desfășura în prielnice clipe,
și fiece lucru va fi prelungit în umbra de taină.
Pentru dragoste îmbrăcînd o altă haină,
și totuși sfărîmicios, pieritor,
va fi și floare și om și zbor.
Ce rămîne ?
Urîtă-ntrebare...
Cine-a scornit-o oare ?
Cine-a scornit vorbele ,,astăzi și ,,mîne ?
Ca și cînd n-ar fi totul veșnic,
și soarele și lumînarea din sfeșnic,
în măsura-n care ard și există...
Tu nu fi tristă.
Privește:
lumina cade-n flori, se rotește,
se face fluture și albină.
Umbra, și ea ca o apă,
lunecă nu știu cum și ne scapă,
apoi se umple de luceferi. E noapte.
Toate-acestea într-o zi vor fi coapte.
Florile din pomi vor fi mere.
Cîntecul din iasomii - tăcere.
și stelele - pulbere-n vînt și părere...
Tu cîntă și nu te teme.
Mai înainte de vreme
nu vei muri.
Vei culege și vei huzuri
în lungă toamnă.
Vei ști ce-nseamnă
cu aripa lor cocorii pe cer
și pe pămînt ce scrie plugul de fer,
însă nu vei ști toate.
Umbrele și luminile neîmpăcate
vor juca pe mînile tale-nghețate.
Și tu vei zîmbi.
Puținul sînge ce te va-ncălzi
va fi încă prețios și viu.
Și-n moarte vei intra mai tîrziu,
ca-ntr-o apă
răcoritoare.
Ce oră e oare ?
Cine mă scapă
și cine-mi vine în întîmpinare ?
Tu ești, tovarăș al tinereții,
din anotimpul privighetorilor,
stăpînul tuturor florilor
vieții.
Vrei să mă iei ? Dar unde ?
Umbrele noastre-acuma vor pătrunde
taina cea de pe urmă. Tăcere.
În paradis nu-s vegetății efemere.
Nici rîuri ce-ngheață.
Să mergem dar, cu soarele-n față.
Mă părăsești, viață...
Lumina fuge. Unde-s minunile ?
Nu pot muri ca sălbătăciunile,
în resemnare și pace.
Am iubit pămîntul.
Fiecare umbră aruncată pe el.
Zborul fiecărui porumbel.
Și cîntecele pe care le șoptea vîntul.
Acum mă părăsesc colorile
ca niște păsări sperioase.
Amintirile se usucă, și florile
cad lovite de-o mînă misterioasă.
Cine spune : ,,Dormi, iubita mea,
s-a stins blînda stea,
dormii...
Și anii mei vor cădea, uniformi,
în uitare,
despoiați de calda suflare
a povestitorilor răsfățați.
O, ridicați-mă încă-ntre perne, oameni ciudați,
fără chipuri și fără umbră.
Văd soarta mea sumbră
în ochii voștri solemni.
Să nu mă-ndemni
să mă închin, părinte.
Picăturile sîngelui meu sunt sfinte.
Să mergem tovarăș al tinereții,
din anotimpul privighetorilor,
stăpînul tuturor florilor
vieții.
Această lucrare se află în domeniul public deoarece drepturile de autor au expirat. Se aplică în Statele Unite, Canada, Uniunea Europeană și în acele țări cu o limită a drepturilor de autor acoperind întreaga viață a autorului acesteia plus 70 de ani. Traducerile publicate ulterior pot fi supuse drepturilor de autor. |