Prin focul arșițeĭ de soare,
     Prin șesurĭ largĭ de n'aŭ sfîrșit,
     Sĕ duc țiganiĭ liniștit,
Spre țărĭ acufundate 'n zare
                La răsărit.

Și-ĭ cald de-ĭ vîntul ca de pară;
     Cenușă-ĭ ĭarba sub picior;
     Eĭ n'aŭ popas că-ĭ arde-un dor
De cerul sfînt de-odinioară.
                De țara lor.
  

Prin nesfîrșitul bărăgan
     Sĕ duc doĭnind cu vĭers de foc
     Un traĭŭ mînat din loc în loc
Făr' de-adăpost, fără de-alean,
               Făr' de noroc!
 
Și sĕ tot duc...; doar unul numa
     În drumul lor spre răsărit
     Rămîne 'n urmă istovit:
El îĭ moșneag și e acuma
               Către sfirșit.
 
Perdea de lacrimĭ îl apasă
     Pe ochĭ orbițĭ de-atîta soare;
     Prin ceață-ĭ cată 'n depărtare
Și-ĭ vede cum sĕ duc și-l lasă
               Uitat de moare.
 
«Vĕ ducețĭ...; duce-vĕ-țĭ cu bine[1]
     «În țara mea, la cîmpul sfînt
     «Cu florĭ ce rîd și c'un pămînt
«Ce-ar fi avut și pentru mine
              «Loc de mormînt.
  

«Duceți-ĭ dorul ce i-l port,
     «Duceți-mĭ dragostea la frațĭ...
     «Pe-aicĭ maî mult nu 'ntărziațĭ—
«Și de-țĭ ajunge — pe cel mort
                «Să nu-l uitațĭ».
 
Cu ochĭ de flacără ce moare
      Să uită trist păn' la sfîrșit
      Cum merg țiganiĭ liniștit
Spre țărĭ acufundate 'n zare
                La răsărit.

  1. erată, pag. 146 (ws)