Poetul (Octavian Goga, 1)

Poetul
de Octavian Goga


Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare,
Cu braț de fier, cu mâna albă, de zbucium și de luptă dornic,
Pe-un piept de stâncă solitară și-a-ntemeiat un cuib statornic,
O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare,

Când raza zorilor dintâie zâmbește-n prag de cetățuie,
Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul,
În soare-i fulgeră armura și zboru-i întretaie cerul,
Cu aripi meștere în albul nemărginirilor se suie.

În furtunateca-i năvală se duce-așa fără hodină,
O lume se răsfrânge-n ochii adânci ca nopțile de vară.
Din mii de tulnice răsună a vieții veșnică fanfară,
Când zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.

Avântul lui n-are popasuri, în drum el suie și coboară,
Și nestemate fără număr culege mâna fermecată:
El rupe-o floare, prinde-un zâmbet, o lacrimă-n ascuns vărsată,
El fură-un vis dormit azi-noapte pe căpătâiul de fecioară...

A străbătut atâta cale, cât ochii nu cuprind să vadă,
Și când amurgu-ncinge bolta în brâul lui tivit de aur,
În goană el își smulge-o salbă din sfântul cerului tezaur,
Și vine-acasă călărețul cu brațul încărcat de pradă.

Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară,
Își scutură în fața porții vestmântul împletit din zale,
O clipă mai privește-n urmă spre ceața risipită-n vale,
Și-apoi în pripă trece pragul... - dar praful a rămas afară!...

Pe-un pat de marmură curată dintr-o cămară neștiută,
El migălind în pacea nopții așează scumpa lui podoabă,
Își frânge de zăgazuri mintea - de veci neadormită roabă -
Și taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mână mută...

...Și știe bine urzitorul că-n vremea trudei lui amare,
Acolo, jos, în umbra neagră, țin sfat atâtea duhuri rele,
Să-i fure marmura măiastră, argintul coborât din stele...
Dar mâinile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare.