Poetul (Pavelescu, 2)

 

Vezuviul în marea albastră își răsfrânge
Și casca lui de aur și pana ei de fum;
Iar lava când din beznă spre vârf își face drum,
Cu negru-mpestrițează văpăile-i de sânge.

Poetul e asemeni vulcanului stingher:
În preajma lui mulțimea naivă se îmbată,
Trăiește, țipă, cântă și-ntreabă-apoi mirată
La ce slujește lumii sterilul său crater?

El, calm și mândru, fruntea spre ceruri și-o ridică,
Simțind că poartă-n coaste o rană sângerând
De-a cărei adâncime și cerului i-e frică.

Apoi zbucnind de-odată în viforul de șoapte
Și spintecându-și sânul cu bulgării arzând,
Aprinde marea-ntreagă cu soarele-i de noapte.