Poezie
Neam vine și neam să trece, iar pămîntul în veci stă,
Din visul zădărniciei aceasta mă deșteptă
Muritoriu că este omul, toți o știu și o simțesc
Dar puțini la adevărul vremelniciei gîndesc.
Iubirea acea de sine ce în lume mișcă tot
Din cuvîntătoriu îl face dobitoc pe om nitot.
Cu nadă înșălătoare îl zmulge din adevăr
Și-n prăpastia pierzării îl tîrîește de păr.
Decît toți a fi mai mare, în patria mea dorem
Și pentru pogorîtorii cei din mine o gătem.
Aceasta cum se lucrează ? Să lucrează prin păcat.
Ca să calc în așa treaptă, trebuie să fiu bogat,
Ca să adun bogăție urmeaz-a fi răpitoriu,
Crud, nemilostiv, sălbatec, mincinos și-nșălătoriu.
Dar bogați mai sînt și alții ; trebuie sau să-i zatresc,
Sau cu chipuri oarecare viclene să-i sărăcesc,
Și pe toți cei deopotrivă cu mine să-i împilesc
Și un drit cu osibire oarecare să-mi păstresc.
Sufletul să-l dau uitării, cugetul neascultat
Cu a sale mustrări toate să-l înnăduș prin păcat.
Sîngele celui deaproape să-l privesc neoțărît
Cum gîlgîiește cu spumă de mîna mea omorît.
Văduva și sărmanul aceluia să-l privesc
Îmbrăcat în haine negre la ușa mea cum zvoresc,
Să văd muritori de foame să-i văd goli și umiliți.
Strîngînd fărmături din masă pe supt păreți osîndiți.
Fără îngrețăluire să știu de a lor avut
Prin crîncenă sîlnicie că a-l răpi am putut.
Pe patria-mi ticăloasă, aceea ce m-au născut
Ce m-au adăpat ci șaăte și-n sînul ei m-au crescut.
Să o vînd la orișicine va voi a o prăda,
Obezile ca s-o lege eu să grăbesc a le da.
Pe fiii săi cei durelnici prin vînzare să-i zăresc,
Pe lăcuitorii pacinici, care sînt și ai miei frați,
Cruzimei spre sfășuire să-i privesc de mine dați.
Norodul în pătimire prin a mea faptă adus
Și în giugul nedreptății suspinînd de mine pus
A sale ohtări și lacrămi, gemătul întristatoriu,
Să-mi fie din nesimțire un organ veselitoriu.
Tot să răstorn pentru mine, tot să sfarm și să zdrobesc.
Tot focului mistuire și sîmcelii să jărfesc,
Și prin așa sîngerate și încumplite urmări
Scara cătră înălțime să-mi zidesc din sfărîmări.
Dar iată că sînt om mare, căci de mine toți se tem,
Toți supt toiag de fer rece suspină și plîng și gem.
Pînă cînd însă acestea toate am putut să le fac,
Anii vrîstei mă dărmară și în patul morții zac.
Fără să știu vreodată pofta mea a-mi sătura
Fără să pociu în viață un ceas a mă bucura.
Înfășurat de durere de ostenele dărmat,
De grija a face răul ca de un vierme săpat,
Pîngărit în fapte rele de cugetul mieu muncit
Văd minutul acel groaznic al morții că au sosit.
Cu cît puterea trupească s-apropie spre sfîrșit,
Cu atîta să întartă cugetul spre dosădit,
În oglinda minții mele el îmi arată pe rînd
Cît am făcut fapte rele și ce m-așteaptă curînd.
Mustrarea lui acea dreaptă o sîmpt bine, dar tîrziu :
Că într-o clipală iată voi înceta a fi viu.
Ce-au fost dar a mea viață ? Un durelnic valmașag
De cruzimi, de prigonire și de cumpliri înșirat.
Un suflet plin de păcate, la giudețul strașnic duc.
Ce Mi-a folosi c-a zice, după vreme, un nepot,
Dobitoc fără sîmțire, fără carne, fără bot :
„Dovedesc prin documenturi că de-a dreptul mă pogor
Tot din spiță bărbătească din Vasilie Pogor” ;
Cînd dezbrăcat de sîmțire și în stihii desfăcut
Nu voi auzi din aer nici nu voi sîmți din lut,
Cînd focul ce zădărește patimile sufletești
Și apa care dă vlagă vînzoșiei cei trupești,
Întoarse la a lor vecinic și îmbelșugat izvor
Nu vor mai lucra în trupul pomenitului Pogor ?
Dar neam trece și neam vine, iar pămîntul în veac stă
Acest adevăr prostatic pentru ce mă întristă,
Cît în mormînt mă făcură a mea țărnă să o cerc,
În vreme ce ieu sînt încă într-a viețuirei cerc ?
Iaste pentru că văd oare pe un falnic muritoriu
Lacom, nedrept și năpraznic, egoist și răpitoriu ?
Ce puținare de suflet și de frică în zadar
Cînd toate sînt trecătoare cîte vecinice să par !
Cînd adevărul nu poate să stea mult mistuit ,
Nici omul drept în uitare să zacă înnădușit !
„Ca p-a Livanului chedru pe păcătos l-am văzut
Înlățîndu-să spre nouri, dar după puțîn căzut
Nu mai era în ființă nici locul nu i-am aflat ;
Cînd pe a dreptului rudă nicăiuri n-am tîmpinat,
Nici cerșitoare de pîine și nici lipsită de dar,
Ca roa din cer pe dînsa să varsă milă și har.”
Într-a lucrurilor fire dreptul are scutitoriu
Și așăzămîntul vecinic îi iaste răsplătitoriu ;
A nedreptului palaturi, pustiirei trist lăcaș,
Ajung în curînd să fie cucuvearcilor sălaș.
Și pristolul întru care lacomul său proslăvea
Cu averea ce din lacrămi adunată o avea
Acel poliit cu aur, acel lucit cu pocost
Mîrșavilor tîrîtoare îl vezi pustiu adăpost.
Sala înfrumusățată cu orhestră de cîntat
Liliacului de noapte rămîne spre încuibat.
Din zgomotul acel vesăl, ce într-însa răsuna,
Cînd măgulitorii vremii acolo să aduna,
Abia aud în răstîmpuri, duioasăle glăsuiri
A cucuvearcii ce plînge grozavele răsipiri
Galeriile surpate, stîlpii sfărîmați și căzuți,
Piste aur, piste lustru îi văd cu mușchi învăscuți.
Scările ce să văd roasă, de ominescul picior,
Agiung să fie străpusă de troscot și urzîșor.
Și fereastra întru care ceranile înflorea,
Sfredelită de un șarpe ce să sorește pe ea.
Răpitoriul ca o ceară în puțîn îl văd topit
Într-un moștean ce îl lasă după sîne ticăit.
Averile lui în pradă, numile lui blăstămat ;
Rugul neamului său pică veșted, slab și defăimat.
Și ca unul ce-n viață tuturor au fost pismaș,
În tot omul după moarte își lasă cîte-un vrășmaș.
Cel slab rămîne la dînsul și dreptul a-l cerceta,
Sărmanul moștenirea părințască a-și căta.
O văduvă întru lacrămi are de a jălui
Averea ce răpitoriul căuta a-i mistui,
Cel puternic răsplătirea vînează a-și izbîndi,
De împilarea în care să sîlea a osîndi.
Toți zîcînd cu a lui stare au ceva a descurca,
Și ponos pe a lui nume și blăstăm a-i arunca
Iar a norodului lacrămi, pe care el le-au prădat,
Ca puhoiul cel năprasnic cel mai strașnic întărtat.
Îneacă, răstoarnă, spală, tot cee ce-au mai rămas
După vrednicul de ură al egoismului pas.