Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899)/Domnița Mezină

 

Venit-a, un Prinț de departe
Cu carte regească la mână
Și vrea, cum e scris și în carte,
Să vază pe Doamna română.
Portarul din clopot grăiește
Și vin slujitorii la poartă:
«Ceas bun» Logofătul poftește
Și zice lui: «Doamna e moartă.»

«E moartă Domnița Mezină:
«Domnița e moartă!» — «E moartă?!
Și toți se privesc și se-închină
Și coiful pe mână își poartă.
Descalecă trupa-n tăcere;
Rămân Scudierii de pază;
Bertrando portarului cere
Pe Doamna română să vază.

Portarul pe arcuri apasă
Și umbra coboară în șanțuri:
Pe scripete puntea se lasă,
Scrâșnind din oțelul din lanțuri.
Și trec cruciații pe punte,
Sunând din mânere de săbii:
Cucori speriați fug la munte,
Pe vânt plutitoare corăbii.

Bertrando se urcă pe scară
El singur, să vază pe Doamnă.
Rămân cruciații afară
Sub cerul albastru de toamnă.
Un clopot vecernia sună,
Îngenunche toți cavalerii;
O blândă lumină de lună
Îngână crepusculul serii.

Dar iată Bertrando că vine
Pierdut în priviri gânditoare :
El pare că poartă în sine
Imagina moartei fecioare.
«Nimic ce mai e și viața!
«Nimic, domnii mei. — Vă salut.
«Naști seara și mori dimineața.
«Să mergem. — Un vis de-un minut.»

Tăcuți se pornesc cavalerii ;
Din nou cade puntea — să treacă;
Țin caii de frâu Scudierii ;
Încalecă trupa și pleacă.
De ropote tremură munții.
Portarul plângea, și cu plânsul
Stropind chiotorile punții,
«Venea împețit» zise dânsul.

Roma, 1898