Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899)/Sosesc

 

Sosesc cocoarele, sosesc
De după deal de țintirim,
Iar anii trec, copiii cresc,
Se schimbă tot ce-i omenesc,
Și noi îmbătrânim.

Mi-aduc aminte ca acum
Când alergam cu capul gol
Prin prăfăria de pe drum
Și când ardeam cărțile scrum
Și școalei dam ocol.

Și mai târziu când am plecat,
Ce veselie în trăsură!...
Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat,
Pe când plângea un biet argat
C-un deget dus la gură.

Și vreme lungă mai târziu
Când m-am întors cu dor de bine,
Nehotărât fără să știu
Ce pot să fac și ce-am să fiu
În lupta mea cu mine.

Și-n fine astăzi, când gândesc
La ce ne este dat să fim,
Cum anii trec, copiii cresc,
Bătrânii cum se odihnesc
În deal la țintirim,

Mă simt nepriceput și mic
În gloata de zădărnicii
Și nu mai pot zice nimic
Ci numai ochii îi ridic
Și caut spre copii.

Tivoli, 1898 Iulie