Pohod na Sybir

Pohod na Sybir de Vasile Alecsandri

Legende, Convorbiri literare, 1 decembrie 1871

Sub cer de plumb întunecos,
Pe câmp plin de zapadă
Se trăgănează-ncet pe gios
O jalnică grămadă
De oameni triști și înghețați,
Cu lanțuri ferecați.

Sărmani !... de șase luni acum
Ei merg fără-ncetare
Pe-un larg pustiu ce n-are drum,
Nici adăpost, nici zare.
Din când în când un ostenit
Mort cade, părăsit !

E lung cel șir de osândiți !
Pe vânăta lor față
Necontenit sânt pălmuiți
De-un crivăț plin de gheață,
Și pe-al lor trup de sânge ud
Des cade biciul crud.

În urma lor și pe-mpregiur
Cazaci, baschiri sălbatici,
Cu suliți lungi, cu ochi de ciur
Alerg pe cai zburdatici,
Și-n zarea sură stă urlând,
Urlând lupul flămând.

Dar unde merge-acest popor
Ce nu mai are-n lume
Nici o sperare-n viitor,
Nici patrie, nici nume ?...
Se duce, șters dintre cei vii,
Să moară prin pustii.

Palid convoi, perdut, uitat,
Colonă funerară,
Ea poartă-n frunte un stigmat..
Amorul sfânt de țară !
O ! sfânt, sublim, ceresc amor,
Câți pentru tine mor !

Ah ! câți martiri pentr-un cuvânt,
Un dor de libertate,
Cu zile mers-au la mormânt
Prin răzbunări turbate !
Câți au format grozavul șir,
Pohodul la Sybir !

Acum colona s-au oprit
Sub crivățul de noapte.
Din sânu-i rece, amorțit,
Ies dureroase șoapte.
Toți se înșiră-acum în rând,
Gemând și tremurând.

Un comandant, aprig călău,
I-adună ca pe-o turmă
Și-nseamnă chiar pe biciul său
Câți au căzut în urmă ;
Apoi în vânt cu aspru glas
Dă ordin de popas.

Convoiu-ntreg nedeslipit,
Îngenunchind se lasă
Pe câmpul alb și troienit,
Sub negura geroasă,
Și stă grămadă la un loc,
Făr-adăpost, nici foc.

Cu peptul pe omăt lungiți,
Sărmani ! adorm îndată.
Visând de câmpii înfloriți,
De țara depărtată,
Și peptul lor plin de amar
Se bate tot mai rar.

Unul prin vis vede plângînd
O mamă-mbătrânită.
Altul se-ngână dismierdând
Soția lui iubită,
Și toți pe sub genele lor
Au lacrime de dor.

Ei dorm adânc ! ș-al nopței vânt
Cu șuier viscolește ;
Ei dorm adânc ; și pe pământ
Mereu troianul crește,
Și stelele, privind la ei.
Plâng lacrimi de scântei.

Treptat, omătul spulberat
Se-ntinde ca o mare.
Și crește, și sub el, treptat,
Convoiu-ntreg dispare,
Și-n zori tot câmpu-i învălit
C-un giulgi nemărginit.

Au fost ! acum ei unde sunt ?...
Un cârd de vulturi zboară
Pe sus c-un răpide avânt
Și iute se coboară,
Iar dintre brazi vine urlând,
Urlând lupul flămând !...