Polemica în epigrame cu Dimitrie Teleor
Am publicat în numarul trecut o epigramă inedită a popularului Teleor, căruia, precum se știe în cercurile literare de la berăria cooperativă, i se zice de cătră amicii invidioși Țața, pentru limba lui prea înțepătoare. Epigrama Țaței era adresată unui burghez parvenit, care cu cât se înalța, cu atât pare poetului mai mic: foarte ingenioasă epigrama Țaței!
Ce se-ntâmpla însă, spre marea noastră mirare?
Un confrate din Iași, Evenimentul, vine și ne spune că un oarecare domn Cuza scrisese mai demult, în Epigramele sale, una aproape la fel cu a Țaței și o și citează întreagă:
Iată-le amândouă aceste epigrame:
TELEOR-ȚAȚA
E lucru natural,
Iubitul meu amic:
Cu cât te-nalți mai sus,
Cu-atât te vaz mai mic.
DOMNUL CUZA
Te-ai înălțat atât de sus,
Iubitul meu amic,
Încât să nu te miri că-mi pari,
De jos, atât de mic.
Am rămas trăsniți de nedomirire, zdrobiți de rușinea ca fuseserăm atât de ignoranți în istoria politică și literară a patriei: să nu știm că răposatul domnul Cuza, pe lângă unirea principatelor, împroprietarirea țăranilor și secularizarea mânăstirilor închinate, mai făcuse și epigrame.
“Nu se poate! am zis. Desigur Evenimentul a fost indus în eroare.”
Dar iată că din toate părțile țării ne sosesc telegrame, scrisori și cărți postale, prin cari ni se confirmă aserțiunea ziarului ieșean.
Toată această monstruoasă corespondenta este în versuri mai mult sau mai puțin răutăcioase la adresa Țaței. Ca să se-nțeleagă mai bine aceste răutăți, trebuie să spunem că Țața, vechi impiegat la Ministerul Instructiei Publice, prin bugetul cel nou al acestui departament, a fost favorizat, adică n-a fost suprimat, ci numai retrogradat — din șef de masă, copist.
Iată acuma câteva mostre din acele răutăți la adresa Țaței:
Precum schinteia licărește
De zgândărești oleacă spuza,
Oricine-ar zgândări, găsește
Sub Teleor pe A. C. Cuza.
*
E natural că te-a redus
La gradul de copist,
Când copiezi așa exact,
Ferventule Cuzist.
*
Ajunul Pastelui!... redus!!
Lui Teleor îi crapă buza!!!
Atunci!!!! e-ngrozitor de spus!!!!!
Făcu apel la A. C. Cuza!!!!!!
*
Teleor, dragă țațică,
Te prinsei, mânca-ți-ai muza,
Și nu cu ocaua mică,
Ci cu ocaua lui Cuza.
Desperați, am alergat la Teleor.
— Ce ne-ai facut, Țațo?
Și i-am spus totul.
Țața, cu mult sânge rece, ne-a răspuns că este dinastic și niciodată n-a fost cuzist, că nici nu vrea să știe că a existat vreodată un domn Cuza.
— Bine, toate astea sunt frumoase, cum le spui dumneata, dar, orișicum, pentru cititorii nostri, ar trebui să avem o scuză.
— Cine se scuză se A. C. Cuza! răspurise Țața imperturbabil.
Moftul Român nr.2, Duminică 8 Aprilie 1902
Cititorii noștri știu ce nenorocire literară mi s-a-ntâmplat din cauza ignoranței mele în materie de istorie literară: am primit de bună-credință de la amicul meu Teleor, ca a dumisale proprie, originală și inedită, o epigramă, pe care domnul Cuza o publicase de mult, și care se găsește în toate antologiile didactice. Dar asta n-a fost destul; se vede-n adevăr că o nenorocire nu vine niciodată singură; căci iată că tot amicul meu Teleor s-a supărat de asta. În două numere consecutive ale Secolului XX se leagă de mine:
EPIGRAMĂ
Lui I. L. Caragiale
Și după ce pe la Regie
Fuseși atâta timp mai mare,
Este păcat să-ți zică lumea,
Că n-ai și tu nițică sare.
*
P-acest Moft român ce-odată
Facea onoare astei nații,
A început, de la o vreme,
Să-l redacteze abonații.
Și a doua zi, alta și mai răutăcioasă:
Tot lui I. L. Caragiale
Ai fost funcționar cinstit
Tu, la Regie, cât îmi pare,
Căci văd că nu ai profitat
Nici de tutun și nici de sare.
Cu toată mâhnirea ce simt că amicul meu d. Teleor nu-mi găsește nici un pic de sare, tot am o mângâiere văzîndu-l cum recunoaște că am fost cinstit și n-am profitat de sare straină. Ca semn de recunoștință dar, mă simt dator a-i dedica aceste:
EPIGRAME
Lui Teleor
Că n-am destulă sare-a mea
Te rog, amice, -a mă s-Cuzà;
Dar c-as fora-o altuia,
Nu cred să poți a m-A-Cuzà.
Aceluiași Teleor
Nu zic.... Poate că n-am haz,
Dar, te rog, admite-mi scuza,
Scumpe-amice: -n orice caz,
Eu sunt eu, și - nu sunt Cuza.
Caragiale
Moftul Român seria II, nr. 3 din 15 Aprilie 1901
Cititorii noștri au urmărit desigur procesul literar, pe care l-am consemnat în două numere consecutive sub acest titlu, Cazu-Cuza.
Se parea că în acest proces domnul Cuza avea toată dreptatea și că amicul Teleor era amenințat să fie osândit de tribunalul Republicei Literelor.
Dar iată că un avocat nou se prezintă să apere pe amicul Teleor; el face apel la opinia publică și așterne o magistrală pledoarie prin Evenimentul din Iași în favoarea amicului nostru.
Iată în rezumat modul ingenios de apărare al acestui eminent avocat.
“Teleor nu poate fi nici acuzat, necum osândit, căr fi răpit bunul domnului Cuza. Pentru ce? Pentru cuvântul simplu că acel bun nu era al domnului Cuza. Cum poate cineva răpi de la cineva ceea ce acest cineva nu are? Sau dacă acest cineva are acel ceva fără să fie al lui, atunci opinia publică trebuie să osândească mai întâi pe acel cineva care a răpit acel ceva de la altcineva... Prin urmare, să lăsăm deocamdată, onorată curte, pe Teleor și să regulăm pe domnul Cuza.”
Și după această pledoarie de înaltă știință, avocatul produce în fața onoratei curți următoarele documente:
NEAMTUL
(“'Fliegende Blätte”, de acum 16) [2]
Manch Kleiner um sich gross zu zeigen
Hat versucht, empor zu steigen
Auf ein Gerüst.
Ach! Wenn er doch Wüsst',
Dass man in derHöh' noch kleiner ist [3]
A. C. CUZA
(1886)
Te-ai înălțat atât de sus,
Iubitul meu amic,
Încât să nu te miri că-mi pari,
De jos, atât de mic.
TELEOR
(1901)
E lucru natural,
Iubitul meu amic:
Cu cât te-nalți mai sus,
Cu-atât te văz mai mic.
Și în fine, avocatul lui Teleor, ca să dispună și mai bine pe onorata curte în favoarea clientului său, ilustrează apărarea cu un truc ingenios.
Așază cele trei epigrame la rând, pe a lui Cuza întâi, apoi pe cea nemțească și la fine pe a lui Teleor; apoi își încheie pledoaria:
“Putem zice, onorată curte, punând pe Cuza de o parte și pe Teleor de alta, iar pe Neamțul la mijloc, că bietul Neamț șade răstignit ca domnul Christos între doi – epigramiști români”.
Moftul Român, nr. 4, 1902