Popescu

 

Se vede că umblase mult prin orașe, negăsind unde să se adăpostească, neavând ce să mănânce, neștiind ce să facă. Avea aerul de a fi fost gonit și bătut. Nimeni nu-l văzuse când intrase în curte; sfios, se apropiase de ușa deschisă a bucătăriei și cum nu era nimeni înăuntru, ar fi putut în bună voie să înhațe codrul de pâine ce se afla pe masă. Dar, pe semne, făcuse el o experiență tristă cu bucătăriile astea deschise, unde poți fi surprins pe neașteptate; și încremenit într’o temere înțeleaptă se uită melancolic și desnădăjduit la codrul de pâine. Bucătăreasa găsindu-l în poziția asta înduioșetoare, i se făcu milă și-i dete să mănânce tot ce avea prin oale și prin farfurii. Câinele mâncă cu o lăcomie sălbatică, apoi se retrase într’un colț al curții și adormi. Era slab, îi numărai coastele prin piele; părea deșirat. Avea însă ochii nespus de triști și blânzi; se uitau c’un fel de durere aproape omenească. Animalul acesta îți da o idee despre ceva foarte nenorocit și-ți făcea o milă adâncă.

Proprietăreasa caselor, unde locuiau un student veterinar, un pianist polonez și acela care scrie aceste rânduri, ne vesti, râzând, că a mai venit un nou chiriaș.

Și ne duse să vedem pe bietul câine căruia îi alcătuise, din grabă, un culcuș dintr'o saltea veche și ruptă. Toți adresarăm noului venit o mângâiere, un cuvânt prietenos, o privire de compătimire pentru trupul lui prăpădit. Adeseori vorbiserăm cu proprietăreasa despre lipsa unui câine în curte. Asta părea că dă casei un aspect pustiu. Era vorba să cumpărăm unul dintr’o rasă bună. întâmplarea ne dăruia, gratis pe doritul prieten, și nu puteam fi decât mulțumiți.

Pentrucă nu știam cum îl chiamă, ne hotărîrăm să-i dăm noi un nume. Scena aceasta nu voiu uita-o niciodată.

Proprietăreasa își aduse aminte că mai avusese ea un câine, pe care îl numise Cezar și ținea cu orice chip să-l numim astfel. Noi ne împotrivirăm.

Studentul veterinar fu pentru un nume turcesc: Ali sau Osman, explicându-ne cultul pe care îl au Turcii pentru câini. Căzu și părerea asta.

Eu propusei să-l numim Amicul, pentrucă ne era simpatic la toți.

Pianistul însă strigă deodată :

— Stați, am găsit eu unul. Numele astea romane sau turcești, date la câini și la cai, s’au banalizat. Eu am găsit unu original : să-l numim ... Popescu !

În hohotul unui râs omeric, repetarăm cu toți:

— Popescu ! Popescu !...

Bucătăreasa arunca peste câine o cană cu apă rece, și botezul se sfârși.

După câteva zile câinele se obișnuise cu numele acesta, și era destul să-l chemi; «cuțu... cuțu... Popescu ! și-ți săria înainte, sburdalnic și vesel.

Devenise prietenul vecinilor, al trecătorilor chiar; numele său original îl făcea simpatic tuturor. Adeseori oamenii trecând prin strada aceea, îl arătau :

— Uite, ăsta e câinile pe care îl chiamă Popescu.

Hrănit bine, nebătut de nimeni, Popescu se îngrășa, se făcuse frumos. Eră blând din cale afară; lătratul lui eră ușor și îndreptat mai mult spre stele. Popescu părea a fi foarte impresionat noaptea, și de sigur trebuie să fi avut imaginara lui rudimentară, dar ciudată.

Muzica îl supara grozav. Când auzia clavirul, scotea niște țipete jalnice și lugubre. Pianistul izbutise să-l dreseze în scurt timp, și ore întregi petreceam cu el în cea mai sgomotoasă veselie.

* * *

Într’o zi observăm deasupra ferestrei unui salon din etajul I-iu o tablă neagră, pe care era scris : «Constantin Popescu, avocat».

Proprietăreasa ne dumeri mirarea, spunându-ne că se mutase de curând un domn de vârstă mijlocie, foarte vestit printre mahalagii ca bun advocat. Domnul era grav, nu vorbia cu nimeni și umbla elegant îmbrăcat. Tipul acesta ne făcea poftă de râs, mai ales că pronumele său eră ca numele câinelui nostru.

Când vreun client întreba pe servitor dela poartă : «D-l Popescu este acasă?», — câinele se repezia spre el, cu coada mișcând de bucurie. Alteori copiii, sau trecătorii obișnuiți strigau: «Popescule, vino aici... cuțu... cuțu...» — tocmai când bietul advocat se află la fereastră, sau prin apropiere.

Era un scandal de care noi făceam un haz nesfârșit.

Advocatul a întrebat pe proprietăreasă dacă în adevăr numele câinelui este Popescu, sau se fac glume născocite pe seama lui. Și a exclamat, ca într’un proces :

— Un câine care să se numească Popescu !... Asta este ne mai auzit!...

Însfârșit a cerut să se schimbe numele câinelui.

În zadar se încercase proprietăreasa — o văduvă glumeață și generoasă — să-i dea alt nume; câinele era un refractar, nu răspundea decât la numele de Popescu.

— «Săracu Popescu ... săracu ... săracu», și câinele săria, da din coadă, îi străluciau ochii de plăcere. Fără îndoială, auzul lui se obișnuise cu silabele numelui său, ca cu ceva melodios.

Proprietăreasa spuse pianistului, abia ținându-și râsul:

— Ce e de făcut?... Dacă nu schimbăm numele câinelui, advocatul e silit să se mute. Pierd chiria.

— Fii pe pace, o încredintă pianistul, n’are să se mute. Și apoi trebuie să ții mai mult la câine: el ți-a făcut reputația caselor.

În adevăr, prin oraș adese-ori se zicea: «La casele unde se află câinele Popescu».

Cu timpul, lucrurile s'au mai liniștit. Advocatul, deși supărat, părea că nu mai ia seamă nimic. Dar une-ori se uita spre noi cu priviri de dispreț sau de ură. El ghicia ce glume trebuia să facem pe socoteala lui. În liniștea asta însă, eu presimțiam că ni se pregătește o răsbunare. M'am ferit să arăt temerea mea celorlalți prieteni și am așteptat.

Într’o dimineață, proprietăreasa alergă, să ne dea de veste că Popescu a murit.

— Advocatul ?

— Nu ... celălalt...

Ne-am coborit în curte, studentul veterinar ne-a spus că e otrăvit. Am ghicit pe criminal, dar am tăcut. Ne-a fost peste putință să aflăm dela care spițerie își procurase otravă. Aveam de gând să facem sgomot prin presă.

Bietul Popescu! Nu-l voiu uita.

București, 1893.