Poporul
de Panait Cerna
Convorbiri literare, XLIII, nr.1, ianuarie 1909


IModificare

...Cine trece pe poteca dintre moarte și viațǎ?
E un neam, ce-avu pe vremuri o slǎvtǎ dimineațǎ.
Neam al meu! A morții cruce tu o duci de voie bunǎ:
Printre veacurile mândre ai avut și tu cununǎ,
Dar ai risipit-o singur, împǎrțând-o tuturora,
Cum împarte raze cerul, când s-aratǎ aurora...

Mândre-s plaiurile tale, țară mândră, între toate!
Și frumos se-ndoaie cerul peste vii și peste sate;
Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,
Tristǎ ești și neferice, cǎci la noi nu e iubire...
Și flăcăii tăi sunt harnici, holdele îți sunt bogate
Și copilele-ți duioase parcă sunt domnițe toate —
Dar zadarnic strângi la sânu-ți mii comori de fericire!
Doina ta e numai lacrimi — cǎci la noi nu e iubire...
Cine-i cel ce dojenește boul care nu se-ndură
Să mai ducă la hrăpăreți cele bune pentru gură?
Cel ce tremură pe zloată, cel ce cade de arșiță?
Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniță;
Cel ce numai de-o cămașă pentru-nmormântare strânge,
Din ce țese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul.

Din ce aurul îi zvârle, ca să-i amuțească plânsul?...
Cine-i cel ce se jelește că i-e masa-nlăcrămată?
Că nu-i vită în ogradă, că nu-i pită în covată;
Că, la cel ce hodinește, chinul n-are nici o plată;

Că la sânul mamei pruncul e-o pelincă înghețată,
Că la cer nu e nădejde, că la inimi nu-i crezare
Că din leagăn i se cântă cântecul de-nmormântare?
.................................................
.................................................

Pâine! Și pământul negru îl cuprinde pân la glezne.
Pâine! Până la genuche, se ridică țărna, lesne.
Și încet-încet pământul îi ajunge pân la gură:
Îi aude rugăciunea vechiul tată și se-ndură
Să-i întindă-această pâine, care satură pe veci...
Asta ți-e povestea, frate, pân cobori în tainiți reci!

IIModificare

Cum am să cert osânda soartei, tale,
Neam al răbdării, vecinic al răbdării?
Cum am să iert pe cel răpus de jale,
Când singur s-a plecat, supus, pierzării?

Pe leul care geme în robie,
Când ar putea c-un răcnet de mânie,
Să sfarme închisoarea-n care piere
Pe-acela nu-l plâng eu!
Flămândă și nevolnică putere!
Nu-ți dăruiesc nici un suspin al meu...

Voi Basarabi! Boieri de-odinioară!
Voi sunteți astăzi cei mai fericiți,
Că nu vedeți cum a primit să moară
Războinicul din timpii străluciți...

Cum am să uit eu vremea de-altădată,
Când îl priveați cu-n suflet mai frățesc,
Când nu-i goneați din piept mândria toată,
Nici cântecul din pragu-i părintesc?...

Cum am să uit acele vremi de-avânturi.
Când el intra în flăcări ca furtuna
Și cu veliții împărțea cununa
Și prăzile învinselor pământuri?

Când se-ntorcea, în rând cu voi, din lupte,
Cu fruntea înnecată-n strălucire,
Și, printre suliți lungi și-steaguri rupte,
Cântați moșiei imnuri de iubire;

Când, din chilia lor, arhipăstorii
Călăuzeau pe Domni pe căi cuprinse
Și binecuvântau învingătorii;

Iar în oțelul spadelor aprinse
Zări nouă, râzătoare tuturora,
Își răsfrângeau, mărețe, aurora...?

                             *
Proptit în coasă l-am văzut odată,
Cu pieptul gol, cu fruntea-nnourată,
Cu pletele în vânt...
Ș-alăturea de muta lui mânie
Femeia lui părea o vijelie
Cu mii de morți în fiece cuvânt
Iar un copil, plângând pe lângă mamă,
Se tot lipea de haina ei, cu teamă...
 
Și mai puternic l-am văzut altdată,
Privind spre-al fericiților castel,
Spre care nouri negri se arată.
Și negrii nouri el îi răscolea,
Și fulgerul din ochii lui pornea,

Iar tunetul era cuvântul urii...
El stăpânea puterile naturii,
Cu sufletul său larg și răzvrătit
Iar coasa lui sclipea din depărtare.
Un fulger îmblânzit,
Picat din cer la asprele-i picioare...

Ce mână a Destinului, o, frate,
Te-a aruncat pe drumul cel de pară?
Ce dor de luptă și de libertate
Te-a ridicat, la glasul dinafară?

"Așa te-am vrut, în visul meu fierbinte!
Așa am pus pe visul meu coroană!
E nendoielnic! Brațe de Romană
Te-au legănat, în cântec de morminte...

                             *
Pe-ntinsul țării, cine zace oare,
Acolo unde vin de-a valma norii?
Isuse! Răii sunt învingătorii
Mi-o spune glasul celui care moare
Și plânsul mamei lui, și al surorii...
 
Ceresc copil, venit spre mângâiere!
Tu, ce-ai murit pe cruce iertător,
De ce n-ai dat și robilor putere!
Să-și ducă fără murmur chinul lor?

"Adânc ne-nghite noaptea, fără mâne,
Și nicăiri o rază nu zărim
O, vino! Vin! Nu ne lăsa, Stăpâne,
Cu blestemul pe buze să murim...

O, vino iar în cuibul de păcate,
Să smulgi din mâni haine biciul greu.
Coboară iar și adu-ne dreptate,
Să știm, și buni și răi, de Dumnezeu!..."

IIIModificare

Cel ce-a căzut în câmpul țării mele
E poate-acuma pulbere aieve;
Dar în cuprinsul mântuit de rele
Copacul vecinic urcă alte seve...
 
Cum crește iarăși iarba-ntinerită!
Cum cântă toate luncile în floare?!
Cum se deșteaptă firea-nveselită,
Și râde soarele a sărbătoare!

Iar, plugul se înfige-n brazdă iară,
Pe drumul tras de boul cel cuminte
Și-n urmă vine doina seculară,
Cu mai puține lacrimi ca-nainte...

O, ne-a surâs și nouă mila sorții!
Cum să cobor pe negre, triste căi?
Eu cel dintăi să mor!
Eu cel dintăi Să duc solia sfântă-n lumea morții!

Dormiți de-acum în pace, umbre sfinte,
Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii
Voi ce-ați căzut la pieptul cald al mumii
Și n-ați avut nici cruce pe morminte!

Ah, cum să vă-ncălzesc la sânu-mi, cete?
Cum să v-arăt ce e la vatra voastră!
Duios răsună cântece încete,
De la Carpați, la Dunărea albastră...

Priviți! Priviți, cum râde tot pământul!
Palate și bordeie se-nfrățesc
Cu florile ce vi le-a dat mormântul
Nepoții voștri azi se-mpodobesc...

Iubire, tu, a lumilor coroană
Tu, vecinica, dumnezeiască floare!
Cât plâns, cât zbucium; câtă sângerare,
Pân-să răsari în inima umană!

Căci astfel este scris în cartea sorții:
De la întâiul leagăn la morminte,
Să treacă lutul prin durerea morții,
Iar sufletul să meargă înainte.

Și pururi încercata omenire
Să uite toate spaimele ce fură
Și să încheie blând, cu o zâmbire,
Acolo unde a purces cu ură...

  Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de ani.