Portret (Goga)

 

Unui parvenit

...Și cum te văd întins pe perne în faetonul tău de gală
Și văd cum toate-s largi pe tine și numai fruntea ți-e îngustă,
Să nu te miri că nu mă mișcă o clipă lenea ta augustă
Și înfrunt cu-atâta milă căutătura-ți triumfală.

Ca într-o criptă doarme-n carne pitica inimă-ngropată
Nimic din vaierul de-afară nu izbutește să audă,
Dar, uite, sufletul meu meșter c-o liniște atât de crudă
Ridică lespedea și vede în groapa ta întunecată.

Și te-nțeleg drumeț statornic al lumii veșnic neschimbate
Ți-i știu șacalii care țipă în biata inimă bolnavă,
Ei nu vor înceta să urle, căci foamea, foamea ta grozavă
E-nfiripată din fiorul atâtor guri nesăturate.

Atâți zileri ce răsturnară în noaptea veacurilor mute
Cu sapa lor neostenită bogata țarină bătrână,
Ți-au răsădit, drept moștenire, în suflet foamea for păgână
Și cum te-ai sătura când trebui să potolești atâtea sute?...

Străbunii tăi cu palme aspre, răpuși de robota haină,
Și-au risipit în trudă vlaga atâtor brațe chinuite,
Atâtea zile fără tihnă și nopți atâtea nedormite...
Ei dorm în somnul tău acuma și cer în lenea ta hodină

— De-aceea când te văd pe perne în faetonul tău de gală
Și văd cum toate-s largi pe tine și numai fruntea ți-e îngustă
Îți iert și inimă flămândă, îți iert și lenea ta augustă
Și, — vezi, — înfrunt cu-atâta milă căutătura-ți triumfală!...