Porumbeii

Porumbeii de Ion Pop-Reteganul

Legendă

Zice că erau odată doi oameni, un bărbat și o muiere, și aveau doi copii, un fecioraș și o fetiță, și copiii erau gemeni. Tare drăgălaș era feciorașul, dar fetița parcă sta să-l întreacă, atît era de cuminte, de blîndă și de ascultătoare; era care de care mai plăcut. Părinții erau foarte fericiți de darul cu care-i înzestrase Dumnezeu Sfîntul, și copiii încă erau fericiți avînd niște părinți atît de buni; copilașii nu s-ar fi dezlipit unul de altul pentru cît bine-i în lume. Dar nu mult se putură bucura băieții de fericirea lor: nemiloasa moarte duse pe mama lor, cînd ei erau numai de cinci ani. Durerea și jalea bărbatului era mare, dar a copiilor nu avea margini, căci numai o mamă a dat Dumnezeu la copii. Ei tot timpul erau nedespărțiți: dintr-un blidișel mîncau, dintr-o ulcică beau apă, unde mergea unul, acolo mergea și celălalt. Dimineața pare că deodată se trezeau, deodată ridicau mînuțele și se rugau lui Dumnezeu, și scurt zis: pe unul fără altul nu-l puteai vedea nicăieri. Tatăl se bucura văzînd atîta iubire între copiii lui; dar cu cît se bucura mai tare de ei, cu atît se întrista mai tare, văzîndu-i fără mamă, care să-i grijească colea ca pe copii, că tata, să fie cît de bun, dar locul mamei nu-l poate împlini. Dar mult timp nu putu rămîne așa, văduv. Avea lipsă de muiere-n casă, care să facă de mîncare, să grijească casa, să spele rufele și știți dumneavoastră, oameni de omenie, casă fără muiere și gard fără proptele rău să ține; deci hotărî să se însoare a doua oară. Și se însură bietul om. El gîndi că nimerește cît se poate de bine, dar nimeri cît de rău. Că muierea asta de a doua, pe lîngă că nu era cea găzdoaie, mai era pară de foc de volburată: briciul că-i briciu, și parcă nu tăie pogan cum tăia limba ei. Iar copiii îi erau urîți de moarte. Și zicea ea adeseori, la cîteva săptămîni după ce se mărita: „Pe dracul vreau să-l văd, dar copiii ba”! Vă puteți închipui amu soartea bieților copii! Dar ei răbdau, ba încă mulțămeau lui Dumnezeu că mama astă de scoarță este și cum este, că oricum, cît de silă cît de milă cîte o leacă de mîncăruță le da, barem ce rămînea după ce mînca ea, și cîte o rufă în spate le punea, cît spălată cît mai mult nespălată. Bietul om însă era supărat de moarte pentru năpasta de muiere, cu care-l bătuse Dumnezeu, după ce pre cea dintîi, care era bună ca pînea cea bună, i-o luase. Răbda însă și el și gîndea: „Bun e Dumnezeu, îmi vor crește copilașii, și apoi, dacă pînă atunci nu s-a mai îndrepta, voi țipa-o în mama huciului, nici de nume să nu-i aud, dar amu ce să fac. Ieși, rău, din pîrău, că-i mai rău fără de rău! Nu trecu multă vreme și odată-i spuse muierea Safta, verde-n buze, cum se zice:

— Bărbate, fă ce-i face, și hămisiții ești de copii să nu-i mai văd prin aretul casei, că doar nu-mi voi mînca eu zilele nici nu-mi voi frînge oasele cu hăramurile de copii ai tăi; ori ei, ori eu, din două una!

Bărbatul înlemni, cînd auzi așa vorbe din gura unei muieri, și adică din gura muierii lui, și într-un tîrziu, după ce se mai dezmetici, zise cu glasul său domol și liniștit:

— Dar nu te temi tu de Dumnezeu să și grăiești așa ceva? Făpturi nevinovate și nepricepute ce sînt ei, să fie străini, să nu fie ai mei, și totuși m-aș teme de Dumnezeu să-i duduesc de la căscioara mea; dar încă fiind ai mei, sîngele meu, bucuria mea, nădejdea mea, lumina ochilor mei?! Dar nici muierea nu se lăsa dovedită; ea ținea una:

— Roabă la copiii nimănui nu vreau să fiu! Ori ei, ori eu, toți la un loc nu putem fi!

Auzind bărbatul vorbele acestea păgînești din pîngăritele ei buze, se gîndi și se răsgîndi: ce ar fi de făcut? Să-i alung de la casa mea, își zicea bietul om, mă doare sufletul, m-a bate Dumnezeu, nu voi avea hodină nici în groapă; să-i țin, după cît văd că-i de îndrăcită zmeoaica asta de muiere, mă tem că te miri ce rău le-a face! I-a opări, i-a arde, ori Doamne apără, cîte nu le poate face un suflet rău ca ăsta? Să o alung pe ea, mă tem de alt năcaz. Eu mai mult sînt dus la cîmp decît stau pe acasă. Copiii tot cu mine nu-i pot lua, zmeoaica de ea, văzîndu-se alungată din pricina lor, te miri în ce fel și formă și-a răzbuna împotriva bieților îngerași! Deci: ce a da Dumnezeu, aceea va fi! De va sta ea narnă ca să-i mîn, nu voi avea încotro, va trebui să mă despart de ei, cu toate că mi se rupe inima cînd gîndesc la una ca asta. Dar în sfîrșit, Dumnezeu grijește și de viermii cei micuți, care nici a se feri din cale nu pot, dar încă de două suflete nevinovate nu s-a îngriji? În altă dimineață muierea iar începe la el:

— Da ce-i, jupîne? Plec eu ori pleci tu cu ei? De mergi, așa te du, că cu ei să nu-mi mai vii; iar de nu, plec eu, dar apoi să nu te căiești!

— Ba plec eu, zise bietul om, și pe seară-s înapoi; ce a da Dumnezeu!

Și luă omul merinde și-și luă copiii de mînă și-i puse-n car, și porniră la pădure: cu numele, să aducă lemne. Bieții copii nu știau, că ei merg ca să nu mai vină. După ce ajunseră în pădure, omul îi puse jos într-o poiană mică, le dădu merindea și el merse mai încolo cu carul, spunînd copiilor, că dacă va încărca carul cu lemne, iar se va întoarce la ei și-i va pune-n car.

Copiii se jucară prin cea poiană, cît se jucară, dar de la o vreme-i lovi foamea: deci se pun să guste ceva din merinde; după ce-și potoliră foamea, prinse a-i coace setea, dar asta era mai rea, căci apă nu aveau, să caute prin pădure vrun pîrîu ori un izvor se temeau, că nici nu știau unde, și le era și frică nu cumva tată-său să-i caute și să nu-i găsească. Deci așa fripți de sete s-au pus la umbră și au adormit și nu s-au trezit pînă pe-nserate. Văzîndu-se singuri, începură a plînge și a striga după tată-său, dar tată ca-n palmă. Ar merge, nu știau încotro; ar mînca, nu mai aveau ce, ar bea o leacă de apă, dar de unde? Stau numai și se uitau unul la altul tremurînd cămeșile pe ei de frică și de supărare, de foame și de sete. A țipoti încă se temeau, ca să nu vină gadină peste ei. Deci, iar se puseră strîns lipiți unul de altul și adormiră. Dimineața umblară-n dreapta, umblară-n stînga, doară-doară vor putea ieși din pădure, dar de ce umblau mai mult, de aceea se-nfundau mai tare. Umblînd așa, dădură de un pîrîu, unde-și stîmpărară setea, iar pe țărmurile pîrîului găsiră o vatră de căpșune roșii și dulci, de să tot mînci din ele. Cu acestea se ospătară copiii bine, apoi plecară, doară-doară vor da de drum să poată ieși la largul. Odată zăresc departe ceva, lor li se năzări că ar fi om, și fuga pîn-acolo. Adică era o piatră mare în formă de dobitoc lor necunoscut. Ajungînd acolo, deși supărați și necăjiți, dar ei ca copiii, hai să-și răzbune de piatră, de ce i-a amăgit. Se suie deci amîndoi pe ea călări; feciorașul se ținea de grumazii dobitocului, iar fetița de grumazii frate-său. Dar minune, dobitocul cel de piatră se ridică încet și fuga cu copiii-n spate prin pădure în vale. Amu ei s-ar fi coborît dar nu puteau, deci se lăsară în voia sorții unde i-a duce dobitocul acela. Și bine i-a dus, că i-a scos din pădure, și nu s-a oprit cu ei pînă la o holdă de cucuruz, care era chiar a tatălui lor. Aci stătu dobitocul în loc, copiii se lăsară jos și se uitară după dobitoc cum întoarce în pădure. Acum văzură și cunoscură, că dobitocul avea un cap chiar ca mama lor cea bună: adică mama lor se făcuse căprioară, ca să-și scoată copiii din pădure.

Holda de cucuruz o cunoscură copiii. Pe la capătul ei era un drum, care ducea chiar în sat, deci o iau pe drum la vale ca din pușcă. Bucuria lor cînd zăriră satul; că se apropia seara și le era groază să mai mîie o noapte în păduri și pe cîmpuri, flămînzi și setoși. Ei, săracii, credeau că ei sînt vinovați, că tată-său n-a dat de ei, fiindcă adormiseră, și nu știau cum să se îmbunească pe lîngă el, dacă vor ajunge odată acasă. De la o vreme se obosiră și mai încetară cu fuga, prinseră a merge mai încet, cu toate că seara era aci, dar și ei erau în capul satului și nu mai aveau mult pînă la ei acasă. Cînd ajunseră în sat, era noapte cum e data, lumini erau aprinse pe la toate casele, și la ei în casă era lumină. Cum ajunseră acasă, se puseră sub fereastră să vază, ce fac ai lor? Adică tată-său și cu maștera lor cinau; tată-său era negru ca pămîntul de supărat, iar maștera gîndeai că zboară de voioasă ce era; făcuse feluri de mîncări bune și-și îmbia bărbatul să mînce, iar acela zise:

— Mîne, mîne, dar mai bine mi-ar cădea să fie și bieții copii aici, să mînce cu mine. Atunci copiii de la fereastră ziseră cu un glas ca de argint:

— Aci sîntem, tătucă! Maștera făcu spume la gură, cînd auzi glasul copiilor, iar tată-său sări repede la ușă să-și aducă copiii înlăuntru. Bucuria copiilor și a tatălui lor, dar necazul mașterii! Numaidecît căpătară copiii mîncare bună din blidișeul lor și apă rece din ulcicuța lor, apoi, după ce spuseră tatălui lor cîte au pățit în aceste două zile, și cum un dobitoc cu cap ca al mamei lor i-au scos la largul, adormiră. Tatăl lor încă se culcă lîngă ei, iar maștera crișca numai în dinți și făcea planuri peste planuri, cum să se mîntuiască de ei. Într-un tîrziu zise:

— Așa, așa! apoi se culcă și zmeoaica de ea și adormi dusă.

A doua zi se sculară toți în pace. Băieții erau voioși că ajunseră iar acasă, tată-său, era voios că i-a trimis Dumnezeu copiii, iar cu deosebire era voios căci vedea că nici muierea nu mai zice cuvînt rău asupra lor. Numai de i-ar ține Dumnezeu năravul! zicea el în gîndul său, dar nu știa ce coace ea în inima ei cea vicleană. Ziua era frumoasă. Bărbatul se duse la cîmp la lucru, iar copiii cu maștera rămaseră acasă. Fiind vreme frumoasă, copiii se duseră să se joace pe afară, pe la șură, unde erau jirezi de paie și stoguri de fîn. Cînd se jucau mai bine, numai văd că maștera intră pe poarta șurei și se apropie de ei cu o fune în mîna stîngă, iar în cea dreaptă cu un cuțit mare. Atunci ei erau în vîrful unei jirezi de paie. Cum îi vede acolo, le strigă:

— Haideți jos să vă dau de mîncare! Și copiii, ca copiii, se durdulică peste cap pînă ajung chiar lîngă dînsa, că ei – săracii – nu știau de gîndul ei cel rău, și nu-și aduceau nici aminte, că ea vrea să-i lege cu funea și apoi să-i junghie, să nu-i mai vază în aretul casei ei. Dar cînd ajunseră jos, cînd chiar vrea mașteroaia să pună mîna pe ei ca să-i prindă și lege, zbrrr! zburară în vîrful șurei! Din copii îi prefăcuse Dumnezeu în doi porumbei mîndri, albi ca omătul. Văzînd maștera minunea asta, înlemni cu funea într-o mînă, iar cu cuțitul în cealaltă și înmărmuri cu ochii înholbați în sus la porumbeii, care se jucau frumos pe vîrful șurei; acolo nu-i putea ajunge urgia ei, dar nici ea nu se putea clăti din loc, nici a gremujda nu putea. De pe șură zburară porumbeii pe casă, de acolo se lăsară jos în curte și intrară în tindă și-n casă, și se suiră pe masă și pe pat și pe fereastră, și iar zburară pe casă și pe șură. Cînd veni bărbatul acasă, nu află nici copii, nici muiere: caută în casă, strigă pe afară, nu-s, și pace. În urma se duse; dar de cumva sînt pe la fîn ori prin grădină? Adică, dincolo de șură, lîngă jireada de paie era muierea țeapănă, în mîna stîngă cu o fune și în mîna dreaptă cu un cuțit mare, iar cu ochii holbați spre vîrful șurei. Se uită și el pe șură, vede două păsărele, de care pînă atunci nu mai văzuse: doi porumbei. Cum le vede, îndată le cunoaște de pe privirea cea blîndă că sînt copiii lui, deci prinde a plînge de mișcat ce era pentru minunea ce o făcuse Dumnezeu cu copiii nevrednicului de el și a zice:

Dragii mei de porumbei,
Alte paseri nu-s ca ei!

Iată de ce porumbeii sînt atît de cuminte, că doară sînt prefăcuți din copii nevinovați! Iată de ce ei nu se lasă unul de altul, că doară sînt frați gemeni. Și iată de ce porumbița scoate numai cîte doi pui!

Din popor.